Super Nero, eroul nostru de zi cu zi (1)

Dintotdeauna mi-am dorit un catel. La inceput, am fost un pic confuza, din cauza virstei. Aveam mai multi prieteni imaginari decit ani, iar eu ii plimbam, tinindu-i la capatul unei lese improvizate din ramurele de copaci curatate atent de frunze. Erau tigri, lei, cerbi, caprioare, lupi, ciini. Ii hraneam, ii plimbam, iar de culcat ii culcam in baie, intr-o armonie biblica. Pina cind, intr-o seara, mi-am confectionat o “lesa” dintr-o planta pe care o mai recunosc si acum pe marginea drumului si m-a mincat pielea de la ea si n-am dormit bine si am renuntat la toti. (Primul act de responsabilitate- daca nu poti sa plimbi un animal de companie, mai bine nu-ti iei).

Cind am implinit 7 ani, s-a nascut sora mea. Imi amintesc si acum ziua cind au adus-o acasa, o zi marcata cu o dubla dezamagire: nu era catel (la asta ma asteptam oarecum, dar speranta moare ultima), iar Abecedarul pe care il pregatisem s-o initiez in tainele cititului s-a dovedit a fi inutil. I-am mai biziit la cap pe ai mei, deja stiam ce vreau, voiam un catel-lup. In clasa a patra, odata cu prima participare la olimpiada de romana, mi-au spus ca daca ies printre primii trei, imi cumpara unul. Eu am reusit, ei, nu. A venit Revolutia si atentia lor de la problema mea a fost abatuta spre alte subiecte.

Insa eu am profitat repede de sansa pe care noua democratie se pregatea sa mi-o ofere cu bratele deschise. Intuind ca presa libera e o putere in stat (ah, si nici macar nu stiam de rolul ei de watch dog), am scris o scrisoare lacrimogena publicatiei “Universul copiilor” in care le explicam pe larg cine sunt si ce vreau. Posta redactiei a fost profund impresionata, astfel incit raspunsul lor, o varianta incipienta a lui “no comment” era adresat direct mamei mele si spunea doar atit: “Doamna Popov, luati-i un catel!”. Lacrimi au inundat cel putin doua locatii: de plins – redactia Universul copiilor si de ris – biroul unde lucra mama. Pe vremea aia, revistele veneau, in virtutea unor abonamente facute in masa, la serviciul parintilor. Colegii au citit cu totii rabojul meu lacrimogen si raspunsul revistei si au inceput sa faca misto de mama, evident. Care nu s-a lasat impresionata nici de aceasta data.

Anii au trecut, am venit la facultate in Bucuresti. A fost prima data cind am avut camera mea (cam asta era contra-argumentul principal – noi stateam toti patru in doua camere si nu mai era loc si pentru un ciine). Atunci mi-a venit ideea ca as putea sa-mi iau un catel. Numai ca stateam in gazda, intr-un apartament de 3 camere, cu inca doua colege. Nu aveam voie “cu baieti” si nici sa dam petreceri. Niste cerinte pe care le-am considerat imposibile pentru orice fiinta paminteana in primul an de facultate. Si daca baietii ii mai ascundeam prin dulapuri si sub paturi la raziile proprietarului nebun, la petreceri era dezastru. Dadeam cam in fiecare saptamina, proprietarul ne prindea si ma dadea numai pe mine, preferential, afara. (N-am inteles niciodata de unde profilul meu de suspect principal). Imi faceam bagajul, stateam pe la (alti) colegi pina cind individu’ ma suna ca sa ma mut inapoi. Si tot asa.

Cum necum, ai mei au reusit sa cumpere o garsoniera in care ma mut, punind capat transhumantei mele disciplinare. Si, cum m-am vazut eu la casa mea, ce credeti ca am facut? Mi-am luat un catel. Nu era el lup, mai degraba o oaie, nici nu fusese programat in adevaratul sens al cuvintului (documentare, cercetare, pedigree, etc). Pur si simplu, in timpul unei vizite la Galati, mama m-a dus in vizita la o cunostinta de-ale ei care avea o catelusa cu 11 pui de canis. Si daca un copil nu-si poate alege parintii, un catel isi alege stapinul. Pentru ca in timp ce statea eu acolo notind constiincioasa ce sa-i dau de mincare si cum, iata ca vine la mine cel mai grasut si insistent specimen care avea sa fie alaturi de mine pina in ziua de azi.

Am plecat amindoi la Bucuresti, spre o viata noua, plina de aventuri si neprevazut. L-am carat cu mine peste tot, mare, munte, festivaluri, chefuri. Stilul de viata studentesc l-a influentat atit de tare incit el nu stie nici pina in ziua de azi ce inseamna sa se joace cu alti catei sau sa alerge si si aduca, clasic, o minge. In schimb, este foarte antrenat in a descoperi terase (intra, se aseaza cuminte sub masa), in a ma gasi prin orice circiuma din Vama (al saptelea simt, as putea spune), in a urca intr-un maxi taxi primul, desi e ultimul la coada. (Pe vremea cind Vama era ce era, noi doi luam 3 maxi-taxi sa ajungem acolo: Bucuresti- Constanta, Constanta- Mangalia, Mangalia- Vama. Era atit de determinat sa urce, incit ma tragea cu putere, iar eu inaintam printre oameni ca prin brinza, daca nu voiam sa-l scap).

Bineinteles, acest set de valori au avut si consecinte mai putin placute, dar nimic de nedepasit. De exemplu, intr-o simbata cind ma intorceam de la piata cu doua sacose grele, si cu Nero liber, am trecut pe linga un autobuz care se oprise in statie. Nero s-a urcat inainte sa-l pot impiedica si am fost nevoita sa alerg cu sacosele, ca nebuna, dupa autobuz. Soferul, se pare, a hotarit ca putin entertainment de calitate nu strica, asa ca nu a oprit. La prima statie, Nero evident, a coborit.

Am impartit aceeasi supa la plic, de pe vremea cind lucram, dar cistigam fix atit, cit pentru o supa la plic pe seara. Citeodata, mai aduceam de la munca si o chifla cu parizer (brinza era prea sarata chiar si pentru un catel) pe care o primeam gratuit din ceea ce, la vremea aia, credeam ca este generozitate corporatista si nu saracie.

Mi-a cunoscut toti prietenii, cu unii a iesit chiar la plimbare. L-a latrat intensiv pe unul dintre ei, pe cel care a si ramas linga noi.

M-a speriat ingrozitor cind i s-au declansat crizele de epilepsie, m-am bucurat incredibil de mult cind acestea au disparut, 4 ani mai tirziu, la fel de brusc si inexplicabil cum incepusera.

Mi-a dat cea mai buna idee pentru lucrarea de dizertatie la master. Lucrarea mea, “Who let the dogs out?”, studia relatia bucurestenilor cu spatiul public asa cum reiese ea din atitudinea lor fata de cateii vagabonzi. Fara Nero n-as fi reusit sa ma integrez in grupul “the others”, adica cei/ cele care construiau casute pentru catei linga bloc, sau ii gazduiau in scara, neasumindu-si treaba asta pina la capat. Ba mai mult, Nero a venit cu mine la scoala cind mi-am sustinut lucrarea.

A fost cea mai buna bona pentru copiii mei. Cind era Ozonu’ mic, iar el inca mai auzea bine, atit de bine, ca se ridica si se ducea in dormitor la primul scincet insesizabil pentru mine. Si atunci eu stiam ca urma sa se trezeasca.

I-a invatat sa nu-si mai lase biscuitii pe unde apuca (ca-i pierd, iar el chiar se tinea de cuvint), sa se joace, sa fie grijulii cu animalele, sa imparta chiar si cind nu vor :). Le-a asigurat expunerea la o cantitate constanta de microbi ceea ce le-a intarit sistemul imunitar (nu e o gluma, chiar au aparut studii serioase care sa confirme treaba pe care eu o constatasem empiric).

Ne-a ajutat sa fim mai creativi si sa gasim solutii, ca atunci cind ne-a lasat sa confectionam o pensula din blana lui ca sa pictam un desen foarte important. Si ne ajuta mereu la curatenie (in bucatarie), sa ne mentinem in forma si sa ne relaxam cu plimbari obligatorii. Si cite si mai cite.

Pe 16 iunie, implineste 15 ani, 15 ani in care a fost alaturi mine, de Babicu’ vreo 10, de copii de cind s-au nascut.

Poate va intrebati de ce scriu azi toate aceste lucruri. Pentru ca saptamina asta e prima din ultimele doua luni cind Nero e din nou Nero cel pe care il stim (vesel, cersator, insistent) si nu un catel pe care il simteam ca si pierdut. Pentru ca s-a facut bine dupa doua luni in care am suferit toti la unison. Pentru ca perioada “ham, au!”, cum i-a zis Pizza, a trecut. Iar eu sunt bucuroasa si n-am mai avut rabdare sa astept pina la ziua lui sa scriu acest post ca un post aniversar si e ok asa, pentru ca trebuie sa ne bucuram de viata in fiecare zi si nu doar la ocazii speciale.

Dar despre ce am patit si cum si-a revenit, in postul urmator. 🙂

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 5

  1. cristina says:

    Multa sanatate lui Nero si la Multi Multi ani!
    Ce frumoasa scrisoare de dragoste, pe mine m-a emotionat tare.

  2. Gabi says:

    Invidiez profund familia voastra de 5… Sper sa revina totul la normalul pe care il stii. Cat mai curand.
    P.S. Poza asta e din vremea in care a stat la mine o saptamana?? :)))

  3. Oana says:

    Love posts about dogs! Si noi avem 2, pe 24 mai este ziua cockeritei noastre! la multi ani Nero! Be well!

  4. Cristina says:

    Nu stiu cum a fost scrisoarea la Universul copiilor, dar pe la jumatatea articolului mi-au dat lacrimile, pe la 3/4 mi se facuse inima mica, si am citit si mai repede, si cu lacrimi în ochi imi ziceam ca trebuie să fie cu happy end!
    Multă sănătate!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *