Sopirlache sau Sopirlash. Cum preferati.

Am inceput sa scriu din nou. Dupa o pauza de…mai bine nu zic, ca mi-e rusine. 🙂 Asa ca daca tot am finalizat povestea asta azinoapte, particip si eu in proiectul Cristinei.

Sopirlache

Gara era supraaglomerata. Se apropia Craciunul si asta se vedea la tot pasul. Luminite, beculete, Mosi Craciuni de plastic si reali, colinde in difuzoare. Peronul era plin de oameni grabiti sa ajunga la familiile lor. In marea de oameni, o doamna eleganta cu un palton turcoaz, caciula, manusi si fular din acealasi set verde incearca sa-si croiasca drum oarecum impotriva curentului. Are un geamantan mare intr-o mina si o cusca in cealalta.

La naiba, la naiba, la naiba. Te rog eu, sopirla, nu te mai agita atita. Ce ai, ti-e frig? Ajungem acum!”

Ajunge la linie, verifica tabela cu Plecari, citeste biletul si urca in tren. Aici, alt haos. Culoarul e plin de bagaje, oameni care se invirt de colo colo. Cind in sfirsit ajunge in compartimentul ei e deja obosita. Isi pune cu greu geamantanul in locul pentru bagaje sub privirile impasibile ale barbatilor de linga ea. Isi scoate paltonul si se trinteste pe scaun, pune cusca cu sopirla pe locul de linga ea si isi sterge un patratel de geam aburit. O pufnitura nemultumita o face sa-si intoarca privirea.

– Ma scuzati, asezati-va!, ii spune domnului in virsta cu privirea plina de nedumerire la adresa sopirlei si ii elibereaza locul. Sopirla pare si mai nedumerita decit el.

Trenul se pune in miscare, greoi, agasat de incarcatura festiva. E cald, prea cald.

– V-ati cumparat sopirla?, intra in vorba domnul in virsta.

– E pentru nepot, cadou de Craciun, raspunde doamna.– A! Cum o chema?

– N-are inca un nume, baietulul o sa o boteze.

– A! e fata sau baiat?

– Ma tem ca nu stiu.

– A!Daca e baiat, puteti sa-i spuneti Sopirlache. Daca e fata, puteti sa-i spuneti tot Sopirlache, dar pronuntat cum ar veni in franceza. Sopirlash.

– Sigur, e o posibilitate.

– A! Cum aveti de gind sa aflati daca e fata sau baiat?

– Nu stiu, nu m-am gindit…

– A! Sa va ginditi, ca o sa va intrebe baietulul.

Pentru prima data, doamna se gindi ca el s-ar putea sa aiba dreptate.

– Lasati-ma pe mine sa incerc, spuse domnul in virsta aplecindu-se spre cusca. Sopirlache, ce esti, fata sau baiat?

Si doamna si sopirla il privira fara sa clipeasca.

– Citeodata, cel mai simplu mod de a afla ceva e sa intrebi.

– A!, icni doamna.

Trenul mergea incet, prea incet pentru gustul calatorilor. In compartiment se facea din ce in ce mai cald. Domnul in virsta se descheie la vesta si un miros acrisor de lamiie umplu compartimentul. Sopirla incremeni in cusca ei. Doamna isi deschise un roman de dragoste.

– Biletele la control, va rog!

Tresari puternic si scapa cartea din miini. Nici nu simtise cind adormise. Oamenii din compartiment intindeau pe rind biletele, controlorul le capsa, apatic.

– Numai o secunda, trebuie sa fie pe aici, pe undeva. Dar nu era, biletul nu era nicaieri: nici in buzunarele pardesiului turcoaz, nici in poseta, nici nicaieri.

Controlorul se sprijini de usa compartimentului.

– Ce aveti acolo, o sopirla? Arunca el intrebarea din virful buzelor.

– Da, o cheama Sopirlache, raspunse domnul in virsta. Dar nu stim daca e fata sau baiat.

Doamna era din ce in ce mai agitata. Biletul parca intrase in pamint.

– Am bilet, am sigur, dar l-am ratacit, stati un pic, va rog.

– Doamna, aveti sau n-aveti? Ca nu pot sa stau aici toata ziua.

– Am, am, numai un pic.

Doamna scotocea frenetic prin poseta. Sopirla incepuse si ea sa se agite.

– Tineti un pic dumneavoastra cusca, va rog! Sa caut mai bine.

Domnul in virsta lua cusca cu ambele miini si isi apropie fata transpirata de cusca si suiera duios:

– Sopirlache, stai aici cu tati!

Sopirla parca innebunise, descria niste cercuri frenetice in cusca strimta.

– Hai nu te agita, stai cuminte, ca mami tau isi cauta biletu’. Ca daca nu, controloru’ o sa o dea jos din tren.

– Nu sunt mami ei, pufni nervoasa doamna, intorcindu-si poseta cu fundul in sus..

– Sunteti impreuna? Intreba controlorul.

– Nu, dar Sopirlache ne uneste, raspunse repede domnul in virsta in timp ce baga mina prin usa custii.

– Ce faci, dom’le? Tipa surt doamna.

– Il iau in brate…insa in secunda urmatoare sopirla, lunecoasa ca orice sopirla i se prelinse domnului printre degete, pe burta cu miros de lamiie si apoi jos.

– Sopirla, prindeti sopirla! Inchideti usa sa nu iasa!

Controlorul nu era insa atit de agil si pina cind mesajul calatori prin caldura dogoritoare din compartiment si ajunse la urechile lui era mult prea tirziu.

– Am pierdut sopirla!, scinci doamna.– Ati pierdut si biletu’, doamna, adauga controlorul. Haideti sa platim noi o amenduta. Si isi deschise chitantierul. Sufla in virful pixului, il incerca pe marginea carnetelului si apoi incepu sa scrie de zor.

Doamna isi lua portofelul si se duse linga el, pe culoarul aglomerat.

– Ati vazut o sopirla? Intreba niste tineri din apropiere care stateau sprijiniti de geam si beau bere.

Tinerii au inceput sa rida zgomotos.

– 200 de ron, va rog, zise controlorul rupind chitanta pe care o scrijelise pina atunci.

Doamna ii intinse banii mecanic si apoi privi deznadajduita cusca goala.

Libertate! Libertate! Libertate!”. Sopirla nu-si mai incapea in piele de bucurie. Ce usor fusese, si cind te gindesti ca nici nu-l placuse pe domnul ala. Daar, mina destinului poate sa arate oricum, ba chiar poate sa miroasa si a transpiratie. Trebuie sa fii deschis sa accepti asta. Amintirile legate de individul ala in costum de camuflaj care o prinsese in plasa, apoi drumul in remorca lui, zborul clandestin la mare altitudine care apasa pe creier dindu-si o durere infioratoare de cap si, in cele din urma magazinul luminat non stop in care a primit un loc alaturi de porci de guineea, veverite, hamsteri, soareci, chinchilla, doamne ce adunatura galagioasa care nu vorbea decit despre cum or sa fie adoptati, de parca sa devii animalul de companie al unui copil razgiiat e tot ce-ti poti dori de la viata… Ei bine, toate astea au ramas in urma ca un vis intunecat. Acum era doar ea, intr-un tren care gonea nebuneste prin cimpuri albe. Statea sub o bancheta, linga un calorifer pitit ce-i amintea de soarele dogoritor din Australia….Se trezi abia cind nu mai simti vibratia rotilor si o briza racoroasa de iarna ii lua loc caldurii molesitoare. Sopirla clipi de citeva ori consecutiv, mai mult decit o facuse in ultimii ani adunat. Era intuneric si liniste.

Parasi compatimentul si labutele ei parea ca fac un zgomot cu ecou. “Trebuie sa-mi pastrez singele rece! Pentru numele lui Dumnezeu, sunt o sopirla in toata firea!”, se incuraja ea.

Singele rece nu era greu de pastrat, mai ales ca pe peron suiera un crivat taios. Unde am ajuns? Pare capatul lumii…” Un felinar care scirtiia in bataia vintului o facu sa tresara. Sopirla se alerga rapid pe zalele peronului si se strecura in “Sala de asteptare” pustie. Nu era cald ca in Australia, dar barem era un loc mai ferit. Se aseza pe un scaun, picior peste picior si incepu sa se gindeasca. “Miine, la prima ora, trebuie sa-mi gasesc un adapost. Permanent. Iarna nu e un anotimp pentru aventuri. Si ceva de mincare. Doamne as da orice pentru o insecta proaspata!”Matele ii ghioraira intr-un acord total.

In lipsa unei cine veritabile, sopirla incepu sa viseze cu ochii deschisi la o viata mai buna.

– Hei, tu, de acolo!, sopti o voce chitaita.

Sopirla lua o pozitie de drepti si pentru ca nu vazu pe nimeni de la inaltimea scaunului in care statea se apleca cu capul in jos. Sub scaun – un soarece.

– Buna!

– Ce vint te aduce pe la noi?

Sopirla observa ca erau mai multi soareci, trei stateau in spatele celui care o abordase, un spate destul de bine facut incit sa-i ascunda la o prima vedere.

– Ei, sunt in trecere. N-am gasit nici o camera libera la hotel, asa ca innoptez in Sala de asteptare, incerca sopirla o mostra de umor australian.

– Aha, soarecii nu gustara spiritul. Bine, da’ ai grija ca asta e teritoriul nostru. Eu sunt Andronache, sefu’, iar ei sunt Pila, Bila si Mila.

– Eu sunt Jecko.

– Ooo, un strain!, chitaira Pila, Bila si Mila.

– Mda, oarecum. Stiti vreun loc bun de iernat? Mi-e sa nu ma apuce hibernarea te miri pe unde, cu temperaturile astea scazute de pe la voi, ma astept la orice.

– Cu totii cautam un loc mai bun. Ce te face sa crezi ca daca l-am gasi l-am si imparti?, zise Andronache.

– Aaa…generozitatea?

– Mai rar pe la noi. Ia zi, cu ce treburi pe aici?

Sopirla le povesti toata viata ei de cind parasise Australia si pina in momentul cind se dadu jos din tren.

– Iarta-ma ca-ti spun, dar pentru tine cea mai buna varianta ramine tot nepotelu’ tipei, conchise Andronache pufaind tacticos dintr-o pipa sparta. Ceilalti 3 baleau pe linga el, asteptind sa le vina si lor rindul la fumuri.

-Pai si cum sa-l mai gasesc eu acum?

-Te putem ajuta, avem o retea de informatii soricesti in tot orasul.

Jecko simti cum napirleste un pic de emotie.

-V-as ramine recunoscator.

– De recunostinta e plina gara. Uite ce e, daca reusim sa-ti gasim copilul, va trebui sa ne dai si tu ceva in schimb. Ceva mai palpabil decit recunostinta.

– Sigur, orice, promise sopirla.

A doua zi dimineata, Andronache convoca Marele Consiliu Soricesc si le expuse problema. Un soarece mai istet propusese sa ii puna in garda pe hamsterii din toate petshopurile sa anunte daca apare doamna sa se intereseze de o sopirla noua. Era un plan minunat, mai ales ca in oras nu exista decit un singur hamster intr-un singur petshop.

– Cite zile mai sunt pina la Craciun?, il intreab Jecko pe Andronache intr-o noapte cind iesisera in Sala de Asteptare sa se hraneasca cu resturile lasate de oameni pe acolo si nematurate de nimeni.

– Doua.

– Hamsteruld e legatura a mai zis ceva?

-Ntt!

Lui Jecko ii cam pierise pofta de mincare. Sansele sa-l gaseasca pe baiat scadeau simtitor. Cine ar mai fi cumparat o sopirla DUPA Craciun?

– Lasa, nu fi trist, o sa se rezolve, ai sa vezi. Hai sa ne odihnim, miine e Ajunul, in gara or sa fie si mai multi oameni si unde sunt multi oameni sunt si multe resturi de mincare. O sa ne punem burtile la cale serios.

Pila, Bila si Mila il priveau extaziati pe Andronache. Soarecele asta batrin, avea dom’le dreptate.

In ziua Craciunului, in gara era o forfota de nedescris. Soarecii si Jecko se straduira in zadar sa adoarma in cotloanele lor din pereti. Seara, la ora bine-stiuta, Andronache dadu semnalul de iesit din ascunzatoare.

– O sa mincam cozonac bun, presimt!.

Nici nu iesira bine, ca Andronache incremeni.

– Mai e cineva in sala!

– Pai n-ai spus ca s-a inchis?

– S-a inchis cu el inauntru, se pare.

– Nu se poate, suntem pierduti, ruinati, flaminzi, ce Craciun trist!, incepura sa se lamenteze Pila, Bila si Mila.

– Sttt, tacere, ma duc sa vad cine e. Stati aici nemiscati!

Zis si facut, Andronache porni precaut spre pata mare de rosu care zacea pe un scaun.

– E Mos Craciun!, le spuse el la intoarcere.

-E Mos Craciun, e Mos Craciun, a venit Mosul la noi!, se bucurara in cor Pila, Bila si Mila.

– Bai, ce va bucurati, n-a venit la voi. A ramas captiv aici.

– Captiv?

– Da, captiv. Acum doarme, sforaie, tai lemne pe dinsu’.

Soarecii si Jecko iesira din ascunzatoare sa vada si ei minunea care consta intr-un Mos Craciun adormit cu un sac mare de-o parte si cu o sticla goala de rom de partea cealalta.

– Stati, eu il cunosc!

– Da, sigur, in Australia, fiecare sopirla are Mosul ei special!, il lua Andronache peste picior.

– Nu, nu, serios acum, e domnul din tren care a vrut sa ma ia in brate…

– Mosul e sopirlofil!, chitaira soarecii. Hei, Jecko, ai innebunit, ce faci?

Dar era prea tirziu, sopirla tisni in poalele Mosului, I se sui pe burta, apoi in barba si ii dadu cu coada de doua ori pe la nas.

– Hapciu!….A! Sopirlache, tu esti?

Sopirla incuviinta bucuroasa din cap.

– N-a zis ca-l cheama Jecko? Ne-a mintit?, se intrebara intre ei Pila, Bila si Mila. Combinatii de 2 luate cite 3.

– Sopirlache, vino la mine sa te pup. Mosul se ridica de pe scaun, darimind sticla goala de rom care-i imprastie pe soareci in cele 4 colturi ale Salii de asteptare. Cu miscari greoaie, se dezbraca de haina de Mos Craciun si i-o puse pe umeri lui Sopirlache. Impleticindu-se, lua intr-o mina sacul si pe Sopirlache de cealalta mina si iesira amindoi veseli din Sala de Asteptare.

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *