Si, te rog eu, nu uita faza cu steaua neagra si creata!

Mami, cite zile are un an?

365.

Si o luna cite zile are?

30, 31, ba una are chiar 28.

Mami, dar viitorul cite zile are?

Nu stiu, Tudor.

Era luni cind Tudor m-a intrebat chestiile astea, spre clasicul nostru drum de la gradi spre casa. Era prima zi dintr-o saptamina ca niciuna din viata mea de pina acum. Saptamina in care aveam sa inchid, mai fericit sau mai putin fericit, ultimii 15 ani din viata mea.

Mai intii a fost jobul. Ca intr-o relatie de lunga durata care nu mai mergea deloc, sfirsitul depindea numai de sinceritatea partilor de a si recunoaste asta. Partile au recunoscut si, amiabil, despartirea s-a produs.

Apoi starea lui Nerica s-a inrautatit brusc. Avea insuficienta renala, iar prognosticul nu era deloc bun. Depindea, e adevarat, in mare masura de cum va raspunde la tratament. Au urmat zile cu ore de stat la perfuzii, vreo 3 pe sesiune, injectii, pastile. Il caram in brate pina la cabinet si am sperat pina in ultimul moment ca-si va reveni. Simbata urma sa i se incheie acest tratament destul de puternic, iar el nu se simtea mai bine. Vineri dimineata a facut blocaj renal, iar singura alegere pe care trebuia sa o facem era intre a-l lasa se se stinga de la sine sau a-i curma chinul. Era o chestiune de ore, in ambele variante.

Si atunci a inceput cursa nebuna intre ultimele lucruri pe care trebuia sa le facem impreuna, cu totii.

Eu eram de ceva timp in discutii cu editura Corint Jr pentru publicarea cartii mele, Aventurile lui Paienjenel. Urma sa semnez contractul tot in acea saptamina, insa nici nu ma puteam concentra, nici bucura. Apoi mi-am dat seama: trebuie sa fac asta inainte ca Nero sa moara, trebuie sa-i spun, trebuie sa-i spun ca am reusit impreuna.

Pentru ca da, Nerica, chiar am reusit impreuna. Nu stiu daca tu ti-ai dat seama, dar cele trei chestii despre care iti tot povesteam: cartea, familia, jobul erau rezolvate. 

Cartea, pe ultima suta de metri. Am sunat la editura sa-i rog sa semnam contractul inainte ca tu sa pleci. Au fost de acord. Cred ca m-au crezut un pic nebuna, dar, hei, Nerica, cind ne-a pasat noua de ce cred ceilalti despre noi? Mai stii tu toate serile alea de la garsoniera, cind eram noi doi? Cind mergeam la magazinul rosu, luam niste beri, fumam ca un drac si-ti impuiam capul cu toate planurile si dorintele si visele? Cind scriam la calculatorul ala mare cit o nava spatiala si-ti citeam toate povestile alea: Cea mai recenta aventura morcoveasca, Piticut Karamba, Razbunarea lunii Mai. Te intrebam mereu ce parere ai si tu nu ziceai nimic. Dormeai la picioarele mele, iar cind insistam prea tare, te mutai in pat. Acum inteleg, nu erau foarte bune. Dar uite, Paienjenelul a fost mai ok. Sa-ti dau vestea asta cit mai puteai sa o mai auzi, mi s-a parut cel mai important lucru pe care il mai puteam face inainte sa pleci. 

Despre celelalte, probabil iti aminteai si singur. Mai stii si revelionul ala pe care il planificasem sa-l petrecem la garsoniera, ca nu se legase nimic? Adica aveam o invitatie, dar era in casa unor necunocuti si nu te puteam lua, si am preferat sa zic nu. Si cum in ultimul moment, Nela, bona ta cum ii ziceam noi in gluma, caci te scotea afara si avea grija de tine cind eu stateam cu orele si noptile la jobul de mai sus (incheiat si el, Nerica, ce-ti ziceam) a insistat sa ma duc? (Nici ea nu mai e, s-o saluti din partea mea, sunt sigura ca n-o sa te lase sa te pierzi pe acolo si va fi la fel, ba chiar si mai vigilenta.) Si pe cine am cunoscut eu acolo, Nerica? Pe Babic. E adevarat ca atunci nu era inca Babicu, iar mie nu mi-a placut din primul moment, ca mi se parea ca seamana cu Pepe. Am revenit asupra parerii citeva saptamini mai tirziu. Dar pentru tine a fost dragoste la prima vedere. Pe atunci, Babicu’ minca friptura de porc la micul dejun, iar tie ti-a placut asta la nebunie. Ti-a placut si mai tirziu, cind, cu intelepciune si cu virsta, v-ati dat amindoi pe fructe.

Si apoi, copiii. Erau si ei pe lista mea de dorinte, Nerica. Si poate si pe a ta – ma rog, n-as baga mina in foc, dat fiind faptul ca tu ai facut pisu pe puii tai cind i-ai vazut prima (si ultima data, evident, ca oamenii aia nu ne-au mai primit in sufrageria lor dupa incident). Despre Tudor ai crezut ca-i un pui de pisica cind l-am adus de la maternitate si te agitai in jurul lui. Insa imediat ce l-ai pus in categoria corecta, nici un copil n-a dormit mai bine ca el (cu spatele incalzit mereu de tine) sau n-a mincat mai putini biscuiti decit el. Ana ti-a aratat si mai multa afectiune. Inca isi aminteste cum te scuturai dupa dus si cum iti curatam urechile si ca ai avut problema aia la deget. Si te-ar fi imbratisat si pupat si mai des daca ar fi avut mai mult timp cu tine. Vezi, ea e mai blinda decit Tudor, si nu te-ar fi alergat cu sabia prin casa si nici n-ar fi sunat la politie daca i-ai fi mincat jumatate de ou kinder, asa cum a facut Tudor. Cite au invatat copiii astia de la tine…, da’ cite am invatat noi. 

Am invatat mai mult decit am plins. Stateam amindoi linga tine si, dupa anestezia generala, inainte sa ti-o faca pe cea letala, medicul veterinar ne-a avertizat ca vei deschide gura si vei tusi de citeva ori. Ca dincolo de stiinta si cercetari, ea crede ca asa iese sufletul. Se va intimpla de 3 ori, asa ne-a zis. Tu ai facut-o de vreo 6, 7 ori, ca aveai un suflet mare. Erai numai suflet invelit intr-o claie creata si neagra. Si nu stiu de cind sufletul fac insufienta renala, credeam ca fac numai insufienta de dragoste. Dar n-a fost cazul, nu tot ce cred eu este si real. I-am povestit lui Tudor tot si ne-a intrebat unde s-a dus sufletul si, na, nu mi-a venit alta idee mai buna decit sa-i zic ca se duce printre stele. Dar nu printre stelele normale pe care le vedem pe cer in noptile senine, ci printre cele negre, ca niste pete, pe care le vezi doar dupa ce inchizi ochii strins tare, dupa ce te uiti la stelele normale. Si ca pe tine o sa te recunoasca, pentru ca vei fi o stea si neagra si creata. Asa ca, na, te rog sa nu ma contrazici, sa mergem pe varianta asta, bine? 

Am nevoie de putin ragaz pina cind voi scrie adevarata poveste cu ce s-a intimplat dupa ce ai murit. Stii, o sa-ti dedic “Aventurile lui Paienjenel”, asta e clar, insa nu e de ajuns. O sa incep in curind povestea ta, despre cum ai ajuns intr-un asazis “rai” care te-a dezamagit imediat, caci nu te astepta nimeni acolo cu platouase de ficatei rumeniti, asa cum iti imaginai tu ca o sa se intimple in rai. In schimb, ai dat peste alte variante de “rai”, ale altora oameni si animale de diverse religii, iar chestia asta nu-ti convine deloc. Ce sa faci tu cu 40 de virgine sau cu ingerii care-ti cinta la harpa? Daca voiai muzica, te duceai in Vama. Tu vrei ficatei. Esti foarte, foarte dezamagit, si cu totii stim, ca un catel dezamagit va face tot ce ii sta in putere sa obtina ce vrea, chiar daca asta inseamna sa transforme toate raiurile in locuri imposibil de trait (mai ales dupa).

Sunt doar povesti, Nero, dar daca nou nu ne plac, atunci cui, stau eu si te intreb.

Dar, te rog, eu, pina una alta, nu uita faza cu steaua neagra si creata, Nerica fara frica. 

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 2

  1. Zaha' says:

    hai ca aproape am plâns…
    RIP Nero

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *