Si a zis ma-ma

Prima data m-a strigat intr-o noapte cind ma ridicasem sa ma duc la toaleta. M-a simtit si, cu ochii inchisi si cu minutele bijbiind a scos un “me-me”. Am crezut ca mi s-a parut, noaptea tinzi sa auzi tot felul de chestii.

Apoi mi-a spus ieri. Era in scaunul ei, iar eu ii pregateam prinzul. Si deodata, am auzit clar, clar: Ma-ma. Era sa-mi zboare cratita din mina, sa lesin cu totul. M-am intors la ea, am luat-o in brate si am tinut-o strins, strins si am pupat-o pina am ramas fara aer. Am uitat si de prinz, desi, daca stau bine sa ma gindesc, poate asta vroia sa spuna: mama, mai dureaza mult?…

Apoi a inceput sa spuna constant, de fiecare data cind nu-i convine ceva. Se plictiseste de o jucarie – mama. Se trezeste- mama. E in brate la ta’su si vrea la mine – mama. Sta jos si vrea sa o ajut sa se ridice in picioare – mama. Citeodata chiar mamamamama pina vin la ea.

Si eu ma topesc de fiecare data si sar pe loc si las tot ce fac sa o iau in brate. As fi zis ca in cei 4 ani cind am auzit mama de muuulte ori pe zi, m-am obisnuit. Dar nu e asa. In primul rind, Ozonu’ imi spune “mami”. In al doilea rind, nu cred ca o sa ma obisnuiesc ┬ávreodata.

E ca si faza aia clasica cu “esti pregatita sa ai copii?”. Eu nu ma simt nici acum pregatita, asta e adevarul. Ce inseamna pregatit? Adica daca ar fi sa fie ca un interviu pentru o corporatie serioasa, Mama Inc., l-as pica de la faza de resurse umane. N-as gasi nici acum, increderea aia in fortele proprii pe care am auzit ca o cauta toti in candidati. N-as convinge pe nimeni, pun pariu. Nu am simtit ca m-am transformat in vreun fel in anii astia, n-am avut momentul “ala” in care am simtit ca sunt mama si atit, zau daca stiu ce plus valoare aduc in viata copiilor mei. Nu stiu ce sa fac sau sa zic in multe dintre situatii, improvizez, nu stiu daca-i bine, asa ca, va rog, nu veniti cu scenarii si study case-uri ca ma panichez. Nu m-am luptat cu nimeni, nu m-am sacrificat, nu am concurat. Nu am nostalgii dupa viata de “dinainte”, nu mi se pare ca faceam ceva cu adevarat important. Bine, multumim, va sunam noi.

Si, cu toate astea, uite ca sunt mama lor. Si tresar cind ma striga – oare se refera la mine? Cred ca da, si zi de zi, mi se pare tot mai incredibil ca eu sunt mama cuiva. Pentru ca asta este darul pentru ziua mea si sarbatori si pentru tot de acum incolo.

mama lor

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 3

  1. Carmen says:

    Eu am tot 2, dar de 10 si 9 ani. Ai mei incep orice propozitie cu mama. De multe ori si cand vorbesc cu tata, tot asa incep “Mama….”. Nu mai suport sa aud mama. Stiu ca par anormala, dar le-am zis sa-mi zica de acum Carmen…

  2. Zu says:

    Ce simpatica e… ai mei n-au zis mama, doar scurt “ma” sau ‘me” :-))), dupa care au trecut la “mami”.

    Eu picam interviul la capitolul cu responsabilitatea – am senzatia ca si eu sunt o pustoaica aeriana, de unde sa iau eu decizii pentru ei? Decizii bune, care implica viitorul lor? Bine, acum sunt mai panicata ca oricand – se aprope scoala, ma sperie ideea.

  3. Sara says:

    Of, cum stii tu sa pui punctul pe “i” intr-un fel de ma emotionez toata ­čÖé La fel simt si eu, ma surprind ca ii am prin preajma, parca e un vis din care ma voi trezi. Si da, ma voi trezi cand vor creste mari, din pacate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *