Scurtul drum de la iDoliu la iOptimism

Duminica, cind am deschis laptopul intr-o doara asa, sa vad ce se mai intimpla in online, privirea nu mi-a putut trece de ecran. Jumatate din el era negru, niste dungi colorate vibrau intens, schimbindu-si pozitiile intre ele intr-un dans malefic ce nu prevestea nimic bun.

Re-startul¬†in care mi-am pus toate sperantele nu a avut nici un efect. Ochii mei impaienjeniti de niste lacrimi de disperare nu au vazut ceea ce, la service, mi s-a aratat cu cruzime: punctul de impact. Acum, ce sa zic, autorul ramine necunoscut in continuare, desi banuielile si nota de plata au fost deja trecute in contul celui mai mic membrul al familiei. Fra’su avea deja altul la activ: o tastatura pe care varsase fresh de portocale, asa ca am zis sa fim corecti. In plus, in haosul permanent din casa noastra, ea a fost vazuta umblind in mod suspect cu o lingura in mina si testind aleatoriu rezistenta altor materiale care ii ieseau in casa. Nu in aceeasi zi, nu in acelasi loc, dar tot baietii de la service m-au luminat asupra posibilitatii ca impactul sa se fi produs intr-un moment anume, si efectele lui sa fie intirziate. Dovezile erau impotriva mea, a declaratiei cu “nu stiu ce s-a intimplat”, a garantiei (care, oricum intr-o ironie a sortii expirase cu 10 zile inainte).

Va dati seama, concluzia e numai una: mama e de vina. Intotdeauna. Fara drept de apel.

Am fost tare mihnita si apoi, imediat, ca o consecinta imediata, si falita. Apoi resemnata. Apoi disperata, pentru ca, vedeti voi, zilele in care micutul avea sa stea in service erau zile cu deadline-uri de proiecte pentru mine. Ca asa se intimpla in viata, timingul e totul. Iar eu, ca un copywriter freelancer ce ma aflu, le respect cu sfintenie, livrez cit de repede pot inaintea lor. Caci am fost si eu de cealalta parte a baricadei, si am stat dupa copywriteri care asteptau sa le vina ideea geniala, si nu stiu cum, ea nu le venea niciodata la timp. Si eu imi petreceam viata fugarindu-i si incercind sa-i conving ca nu-mi trebuie ultima idee geniala, ci penultima, adica aia care le-a venit inainte de deadline.

Ma rog, cert e ca au inceput oamenii sa ma sune: “Hei, Joe, cind crezi ca ne trimiti textele?”. Si am scris texte pe telefon si le-am trimis.

Si eram eu asa, cotropita de sentimente confuze, cind aflu ca am cistigat premiul trei la un concurs de short stories. Nu ma asteptam. Adica imi doream sa cistig, imi doream locul 1, ala cu o vacanta in Creta, macar sa am si eu ocazia sa spun familiei: “Hei, copii, Babic, am scris si din scrisul asta mergem in vacanta!” Ceva palpabil, adica.

Dar nu ma asteptam sa cistig cu adevarat. Si cind am vazut ca am cistigat, m-am bucurat. Eram locul 3, premiul e o “piesa de ceramica”, probabil un magnet de frigider. Asa ca nu m-am putut abtine si le-am zis: “Hei copii, Babic, la anu’ mergem in vacanta intr-un magnet de frigider!”

Si pentru ca tonul meu era de asa natura, Pizza a ridicat miinile in aer si a inceput sa rida si sa danseze in mijlocul sufrageriei, si noi la fel. “E petrecere mareeee!” am inceput sa strigam ca apucatii.

Va zic eu, chiar e petrecere mare, si viata merge inainte, pe toate ecranele, cu un pic de iOptimism.

Acum, lasind gluma la o parte, ma bucur sincer pentru tot (mai putin pentru ecranul spart, evident). Povestea cu care am participat e “Fereastra”, un proiect “Daruieste viata”, si inca mai poate fi cumparata in varianta ei originala si completa, in romana, si cu o bratara minunata de aici: http://www.daruiesteviata.ro/nimeni-nu-poate-sa-ti-spuna-ce-sa-visezi-nici-macar-tu/

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *