Schimbare de look, loc si deloc

Un tuns costa pe aici in jur de 300-400 de coroane, adica intre 200- 250 de ron. Asta doar tunsul, daca mai pui un spalat, uscat, aranjat, nota e si mai mare. Intre noi fie vorba, aranjatul de final mi se pare total inutil in conditiile in care iesi din coafor si-ti pui casca in cap. Asta daca n-au ei niste produse speciale care o pastreaza in virful firelor de par. Vopsit? Suvite? Hm, mi-e un pic cam teama sa aflu cu adevarat cit ar fi. Poate ca asta e motivul pentru care danezele au parul lung si pentru care cineva acolo sus le-a iubit si le-a facut blonde de la inceput.

Asa stind lucrurile, m-am vazut in situatia de a lua o decizie importanta: par lung sau tuns acasa? Gri grizonat sobolan sau suvite? Cu aceste ginduri am deschis sertarul cu tacimuri al lui Maren (proprietara) si am luat foarfeca. Am privit-o indelung si am zis: E buna. Prima data am profitat ca era Gabi la mine si i-am incredintat ei capul meu. Ma rog, doar la spate, unde (mi se parea mie) ca nu ajung. Fatza si lateralele au fost floare la ureche.

A doua oara, adica in week-endul asta, am prins curaj. M-am echipat profesionist: foarfeca de filat, casca, pudra albastra, decolorant. Stiti filmele alea cu femei urmarite care ajung intr-un motel de 2 stele si se tund ele in oglinda, si se vopsesc, de nu le mai recunoaste nimeni? Asa am fost si eu: atita doar ca nu eram intr-un motel, ci acasa, nu ma urmarea doar unu’, ci doi (care, oricum, ma urmaresc de cind au venit pe lume) si, din fericire, la final, m-am recunoscut in oglinda.

N-as putea sa va dau mai multe indicii despre ce si cum am facut. Am taiat. Cind cu foarfeca de bucatarie, cind cu aia de filat, motto-ul meu in viata a fost: nici un fir egal cu vecinu’. Ma uitam, pipaiam, rasfiram, si din cind in cind il rugam pe Babic sa-mi faca o poza la ceafa sa vad daca mai e ceva de luat de acolo.  Am ochiu’ format, ce sa zic.

La suvite, am avut nevoie de ajutorul lui. Metoda cu “casca” necesita migala, colaborare si rabdare. Si rezistenta, as putea spune, caci crosetul ala pe scalp mi-a dat dupa un timp o senzatie de cap bagat intr-un stup de albine.

A urmat amestecul substantelor: pudra albastra si decolorantul. Miki, stilistul meu aflat la (prea mare) distanta mi-a spus: o parte pudra, doua decolorant. Ok, parea realizabil. Insa producatorii de pudra albastra par in razboi cu cei de decolorant, altfel nu-mi explic de ce nu ar fi vorbit si ei intre ei sa faca ambalaje fix dupa principiul asta. Nu, desigur, sa o lasam pe Joe cea cu capul intepat cu croseta sa faca toate calculele: jumatate din plicul de pudra (oare oi fi pus jumatate?) cu cit din recipientul ala (oare am turnat cit a iesit la trei simpla care nu-i deloc simpla?). Cert e ca am amestecat acolo asa, aproximativ, si mi-am turnat rezultatul in cap.

Si ma pun repede sub abajurul unei lampi (ha! cine mai are climazon la care se poate citi o carte?) si-mi fac un selfie ca sa-i trimit lui Miki sa vada cit de bine ma descurc eu.

“Pune si tu o folie de aluminiu pe ele”, imi scrie el.

“N-am de aluminiu, doar de copt.”

Pina si eu imi dau seama ca nu-i acelasi lucru, si ma duc in bucatarie sa verific daca am vreo ciocolata in ambalaj de aluminiu. Ma gindeam ca tot ar fi buna, as muta-o de colo colo, ca pe niste sectoare continente imaginare in care mi-as imparti capul.

Intru eu in bucatarie si ce-mi vad ochii? Intr-una dintre sacosele speciale de reciclat (aia cu plastic si metal, bineinteles) zace el, aluminiul. Am descoperit noi un vin rosu care ne place, e la cutie cu titza din aia. Si in cutie, vinul sta in punga asta de aluminiu. O iau, decupez titza, o spal (nu vrem nuante roz pe suvite, nu-i asa?), o mai tai un pic sa-mi intre capul in ea. Meditez putin asupra legilor fizicii: deci vinul ala incape in capul meu, dar capul meu nu incape in punga…Si simt cu adevarat si incontestabil ca reciclatul e minunat si ajuta omenirea. Si vinul rosu, de asemenea.

Bucuroasa, mai fac un selfie pentru Miki. E mindru de mine, citesc asta in emoticonul care ride cu lacrimi pe care mi-l trimite ca raspuns.

“Si rezultatul final?”

Omg, e ca si cum as juca intr-un thriller cu hair- stilisti!

20161204_220858-2

Cam asa am iesit din toata aventura asta. Pentru alte variante exista…Mastercard. Si Miki. Intr-o ordine care depinde de tara de rezidenta.

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 10

  1. ines says:

    Mai ca mi-as lua bilet de avion, ca sa mă faci si pe mine!! ????????

  2. Joe says:

    @Ines: Hai, o sa fie bine, mai ales ca la salonu’ meu trebuie sa bei vin sa eliberezi aluminiul mai intii.

  3. Miruna says:

    Ti-a iesit foarte bine! Sper ca Miki is proud of you 🙂

  4. Simona says:

    Hai ca esti super tare!
    Ma asteptam acum la sfarsit cu o poza horror, dar rezultatul e uluitor de bun! Si povestirea si mai buna! Bravo!

  5. Adina says:

    Senzational!

  6. Joe says:

    @Miru: Este mindru de mine, mi-a zis pe Fb! :)))

  7. Joe says:

    @Simona: Si eu aveam emotii cu finalul, dar e decent.

  8. Beatrice says:

    Ma faci sa vin pana acolo sa ma aranjezi si pe mine 🙂

  9. Joe says:

    @Beatrice: Nu cred ca te-ai lasa in miinile celui mai neavizat hair stilist din lume! :))) Cu toate astea, eu te astept la o cacao calda oricind. 🙂

  10. Cosma says:

    … A glass of red wine a day keeps the hairstylist away.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *