Proiectul “Bucurestiul meu”

De ceva timp, tot caut motive pentru care sa-mi placa Bucurestiul sau macar sa ma impac cu traiul nostru aici. Si, recunosc, mi-e din ce in ce mai greu sa gasesc, desi ma straduiesc din rasputeri sa nu fiu cusurgioaica, sa traiesc clipa, sa ma bucur de fiecare moment, etc, etc, etc, cum am invatat eu ca trebuie sa faci ca sa fii fericit. Total fail.

In week-endul asta prelungit, aveam chiar un proiect dragut, mai mult al Ozonului decit al nostru. Mai exact, am hotarit sa ne plimbam cu el prin Bucuresti ca sa-si faca niste fotografii pentru proiectul “Bucurestiul meu” de la gradi. Zis si facut. Impachetat si plecat. Plimbat. Am facut eforturi supraomenesti sa-mi abat senzatia ca ma simt ca un pui pe plita incinsa (ca sa nu zic vita) intre betoanele supraincalzite, pe strazile prafoase, aglomerate si murdare. Am facut pauze, ne-am refugiat pe terase pentru o limonada, o inghetata, ceva. Cind Ozonu’ a cedat si a zis primul “mami, mi-e cald”, am izbucnit cu bucurie: hai acasa!. Am recunoscut: A fost o greseala sa raminem in Bucuresti.

Fotografiile lui mi-au placut. De la inaltimea lui, prin ochii lui, orasul se vede un pic mai frumos.

Incerc din rasputeri sa gasesc o cale de mijloc intre a fi onesta cu el (cu ce/ cum simt vizavi de anumite intimplari) si de a nu-i diminua capacitatea de a se bucura de lucruri, influentindu-l prea mult cu parerile mele.

De exemplu, am fost la Festivalul International de Statui Vivante din parcul Cringasi. Evenimentul in sine, mi-a placut. Statuile, spectacolele – impresionante. Si Ozonu’ si Pizza le-au urmarit cu ochii cit cepele.

Iar familia de troli, cu bebelusul lor cu tot, a fost extraordinara. De piatra sa fii si tot il iei in brate cind plinge! 🙂

Insa statuile erau intr-un parc murdar, plin de coji de seminte si gunoaie. Poate ca nu-i asa de obicei, acum era foarte, foarte aglomerat. Si poate ca nu-i nici bilci de obicei, insa acum era plin de gonflabile de toate soiurile, bile de plastic, masinute, saltele, muzica proasta si asurzitoare.

Toate astea m-au obosit, m-au plictisit, m-au sictirit. Voiam din nou acasa sau undeva, nu stiu unde, cit mai departe.  Mi-a pus capac remarca unui nene care trecea furios prin multime, impingindu-i pe spectatorii statuilor: “Fi-r-ati ai dracului cu vopselele voastre!”. Mi-a fost rusine si am sperat ca n-au auzit copiii, actorii, organizatorii. (Linga fiecare statuie era cite un om din staff care il veghea, pentru ca, da, era necesar. Say no more).

“Asta-i Romania”, imi spune Babicu’. “Tu traiesti intr-o bula”, referindu-se la lupta mea zilnica de a vina doar locuri, oameni si intimplari care sa-mi dea senzatia ca traiesc altfel/ altundeva. Asa e, mi-am construit o bula invizibila, cu pereti mai fini decit cei ai unui balon de sapun. Traiesc in ea, desi nu vreau. Eu vreau sa traiesc intr-un oras dragut, care, mi-e teama, ca nu mai poate fi Bucurestiul.

Asa ca primul pas a fost facut. Trebuie sa plecam de aici cit mai des. Apoi de tot. Dar unde?

PS: Toate fotografiile din acest post sunt facute de Ozon, mai putin cea in care apare el, evident. 🙂 Ba chiar,  la un moment dat m-a intrebat chiar el: Mami, pozele mele te ajuta si la blog? Da, mami, ma ajuta si la blog si m-ajuta sa-mi amintesc si Bucurestiul atunci cind o sa ni se faca dor de el. Cit mai curind, sper eu. 

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 2

  1. laura says:

    Amsterdam is beautiful, never too hot, open minded and generally super lovely 🙂

  2. Natalia says:

    Te citesc de mult timp si imi place mult cum scrii. Comentez pentru prima oara pentru ca si eu caut sa-mi gasesc locul in Bucuresti. Eu am zile ca cea de azi cand iubesc Bucurestiul – tocmai ne-am intors de la BFit in the Street si mi-au placut mult unele spectacole -il iubesc pentru vara plina de evenimente care mai de care, si am momente cand mi se sparge bula si vad Bucurestiul real pentru ca ies la locul de joaca din cartier, (Aviatiei, deci nici pe departe cel mai urat cartier) si vad munti de coji de seminte si sticle aruncate peste tot. Unii oameni nu au macar bunul simt sa scuipe pe tartan(cum suna asta), nu pe pietricele, ca de pe tartan se mai strang, se matura, iar spatiul cu pietre asa va ramane pentru mult timp, plin de coji si de mucuri de tigara.

    Ma doare, efectiv ma doare cand vad locurile de joaca atat de murdare, murdarite de adulti.
    Si mai mult ma apuca frica cand vad ca tot mai multa lume buna pleaca sau are planuri sa plece din tara. Sper sa nu ramanem intr-o zi doar noi si spargatorii de seminte din fata blocului. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *