Oooo, are si zemica! (cronica unei tarte rasturnate)

Din cind in cind, imi vin tot felul de idei ciudate, iar cea mai teribila dintre ele, pentru ca imi pune si viata in pericol, e aceea ca eu as putea sa gatesc. Am perioade de calm, cind sunt in siguranta, apoi, linistea e brusc spulberata de vreo reteta care-mi sare in cale. “Sa gatesc, sa gatesc, vai ce buna ar fi tarta asta, ia sa incerc, ce poate fi atit de greu?” Si brusc, ma simt atrasa de idee ca un fluture de noapte de un felinar aprins.

Asa s-a intimplat si cu tarta de prune de la prietenul Bobanu’. Unde mai pui ca, potrivit Fb, o facuse chiar prietena Ralu. Cu ea am impartit de-alungul timpului atitea copy-uri imposibil de scris, incit parea firesc sa impartim si aceeasi reteta la un moment dat. Bine, recunosc, primul meu gind a fost ca i-a adus-o Bobanu’ (prieten si cu ea), si mi-a fost atit de rusine de gindul asta, ca in citeva zile aveam sa ma regasesc eu insami in bucatarie, fata in fata cu un kil de prune.

Am facut aluatul – floare la ureche – totul a mers ca uns (pentru ca are mult unt). E adevarat ca n-am avut cele doua substante din reteta – amoniu si bicarbonat. Scria acolo ca sunt pentru un plus de fragezime. Am hotarit ca nu vreau plus de fragezime, am zis sa merg pe un clasic de fragezime. Asa ca am facut aluatul, am facut un guguloi mare si galbior din el si l-am bagat la frigider.

Trebuia sa stea acolo 30 de minute, numai ca eu m-am luat cu copilul, am mai citit ceva, am cam uitat de el si de planul maret al zilei. Pe dupa-amiaza mi-am adus aminte si am reluat actiunea.

Am spalat si curatat prunele, momente in care chiar m-am simtit sigura pe mine. Apoi am trecut la partea cu caramelul. Am pus zaharul, 2 linguri de apa si am asteptat sa se faca auriu, asa cum scria in reteta. Atita doar ca am pus totul intr-o oala neagra, cu pereti inalti si n-am putut observa culoarea aurie. Am asteptat, am asteptat, el a borborosit, dar mie tot in gri mi se parea ca bate. Ma rog, adaug untul. Pentru ca Bobanu’ atrasese atentia asupra pericolului amestecarii celor 2 elemente, fizica pura, citez, ma inarmez cu un capac sa imblinzesc fiara si sa o tin captiva in oala. Catapultez untul si …nimic. Nici fizica pura nu era cu mine. Ma apropii precauta fata de ceea ce ar fi putut deveni epicentrul unei explozii intirziate. Nimic. Untul se topea incetisor, nu pocnea, nu sarea. Am vazut ca focul era atit de mic incit as fi putut face caramelul la flacara unui chibrit, tot aia era. Maresc flacara, amestesc, astept. Nimic din ceea ce fierbea in oala neagra nu aducea a caramel, mai degraba a spume. Arunc prunele in marea nou formata. Din pacate, oala cea neagra nu e atit de incapatoare incit sa le asez eu acolo cu burta in sus stil pluta. Fiecare a stat cum a vrut: pe spate, pe burta, intr-o parte. Pentru ca stiam ca urmau citeva momente de ragaz, zic sa scot aluatul fraged din frigider.

Guguloiu’ galben se transformase intr-o ghiulea. Daca as fi vrut sa-mi fac rau cu el, as fi putut. Dar stiti ca nu sunt genu’, asa ca ma gindesc, constructiv, cum as putea sa-l transform in foaie. As fi avut nevoie de un elefant si singurul animal demn de incredere, care ar fi trebuit sa-si tina si gura dupa treaba asta murdara, eram eu. Asa ca iau guguloiu’ invelit in folia in care statuse in frigider si-l pun pe jos si-l calc putin, cit sa-i dau un plus de platitudine, apoi am continuat apasat cu facaletul. Bucatele din el se rupeau, dar eu le cirpeam hotarita la loc. Pizza ma urmarea din scaunul ei de masa. De cind incep copiii sa aiba amintiri care-i duc la psiholog? Am rasturnat prunele, sa zicem caramelizate, intr-un vas termorezistent, am pus fostul guguloi peste ele si gata, la cuptor.

Apoi am verificat reteta din nou, pentru ca zeama de prune care invadase din toate partile insula de aluat mi se parea suspecta. Am sperat pina in ultimul moment ca se va evapora in focurile necunoscute ale bucatariei, dar n-a fost asa. Era inca acolo, fericita, muscind din aluatul aramiu. Am reusit sa scap de ea numai varsind-o pe masa cind am rasturnat tarta. Am sters orice urma de sirop ilicit, am sters chiar si farfuria pe margini, cum am vazut eu in show-urile de profil.

Reusisem sa reconstruiesc tabloul idilic al unei mame casnice care isi asteapta copilul de la gradinita cu o tarta calda pe masa si un bebelus iubitor la sin. Ma simteam bine, impacata cu mine.

Ora 17.30.  Ozonu’ intra in casa ca o vijelie si se opreste direct cu nasul in farfuria cu tarta: “Placinta? Oooo, are si zemica!”

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 2

  1. snow says:

    N-am mai ras asa de mult. Multumesc 🙂 M-am regasit total in articol, si eu am un baietel de 6 ani si unul de 1 an si episoadele voastre sunt aproape identice cu ale noastre. Mult succes la bucatareala! 🙂

    P.S. http://www.reteteculinare.ro/carte_de_bucate/dulciuri/briose-cu-branza-8198/#openModal
    Ai mei sunt topiti dupa reteta asta si e super usor de facut, atata timp cat ai un mixer/blender.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *