Nu ma pricep, dar comentez. Fotbal.

Sunt patru cluburi de fotbal in Odense, dintre care doua cunoscute mie: OB si OKS. Tudor a inceput sa mearga la OKS, la putin timp dupa ce l-am inscris la scoala (pentru ca e cel mai aproape). La inceput, jucau o data pe saptamina, o ora, in sala, pentru ca era iarna. Ii antrena coach Kim (fost jucator la ambele echipe). Cum a dat primul fir de iarba (metaforic vorbind, ca pe aici gasesti mereu un fir de iarba verde, indiferent de anotimp), au inceput sa joace afara.

Dupa vacanta de vara, au inceput sa se antreneze de doua ori pe saptamina si sa joace aproape in fiecare weekend cu alte echipe intr-un fel de campionat. Sunt foarte organizati, au chiar o aplicatie de mobil unde putem vedea cu cine joaca si scorul atunci cind nu mergem cu el (si il ia coach Kim sau alt parinte cu masina).

In orice caz, cel putin o data pe saptamina, tot ajung cu el pe teren, pentru ca Babicu’ are daneza. La inceput, mi-a placut. M-au impresionat terenurile (cite sunt si ce bine arata), mi-era drag sa ma uit la el cum joaca (desi nu prea pricepeam exact cum joaca) si mai stateam si cu Ana la locul de joaca (banuiesc eu, facut special pentru fratii mai mici).

Apoi, dupa ce elementul de noutate a trecut, dupa ce m-am obisnuit cu terenurile, dupa ce am obosit de facut pe crocodilul timp de o ora pe la locul de joaca si prin imprejurimi, mi-a trecut prin cap ca ar trebui sa fiu si eu mai prezenta. Sa fiu o soccer mom adevarata, daca tot sunt acolo. Usor de zis, greu de facut. Dupa citeva minute de urmarit jocul lor (usor haotic) mi-am dat seama ca nu stiu ce sa zic, ce sa tip, cum sa ma implic.

Daca statea in poarta, mi se parea aiurea (de evident) sa-i strig: “Apara!” sau “Vezi ca vin!”, sau ceva. Vedea si el, nu? Si se straduia sa apere, ca de aia era acolo, nu trebuia sa-i reamintesc. Asa ca atunci cind el era portar, eu eram tacuta.

Daca juca in atac, ah! si mai complicat. Mi-am dat seama ca inainte de a da vreun sfat parintesc sau vreun strigat, ar trebui sa pricep ce fac ei acolo, care-i ideea, care-i strategia. Faza e ca nici ei nu par sa stie, cum as putea sti eu? Se bulucesc toti spre minge, o dau de la unu’ la altu’ (in cel mai fericit caz), o pierd in favoarea adversarului (cel mai des). Ce mai e de zis? Asa ca am tacut din nou.

Zimbesc de fiecare data cind se mai uita vreun parinte mine, mai fac cu mina copilului, ii duc apa la pauza (daca nu si-o ia el singur), sa par utila. La sfirsit ii zic bravo, si-l intreb cum a fost. Daca e in toane bune, imi povesteste ce am vazut. Daca nu, ascult si eu cind ii zice seara lu’ ta’su.

Mda, asta e viata mea de soccer mom. O singura data am actionat sincer si implicat, era la un meci de simbata, Tudor era in atac si se “lupta” sa ia mingea unuia. Atunci am simtit ca e momentul meu si am strigat: Ia-o! ia-i-o! Poti, du-te, ia-l, da-i! Ma rog, “da-i” n-am zis, ca sunt impotriva violentei. Dar ar fi fost tare sa zic, nu?

In rest, ma plictisesc tare de tot. Am inceput sa profit de faptul ca scoala e foarte aproape de club si de casa si sa-l las sa se duca singur. E foarte bucuros, cred ca se simte mai bine asa, decit cu mine pe margine. Noroc ca, cel putin o data pe saptamina, se duce Babicu’ si el stie ce sa zica.

De exemplu, Babicu’ zice ca danezii nu fac bine cind nu le dau un feedback real copiilor. Le zic mereu bine, bravo, excelent, ai jucat bine, chiar cind joaca prost. Merg mult, aproape exclusiv, pe feedback pozitiv. E cu dus si intors, ca mingea pe teren. Pe de o parte, daca ai incredere in cineva ca se va descurca minunat, acea persoana chiar o va face. Pe de alta parte, daca nu stie ce sa imbunatateasca, cum ar putea sa o faca (specific, punctual)? Drept care, Tudor beneficiaza de feedbackul pozitivo-constructiv: “ai jucat bine, dar hai sa mai exersam pasele”. Si se duc ei doi pe teren si fac asta in timpul liber, care nu mai e chiar liber, ci tot timp de fotbal.

Babicu’ mai zice ca ei joaca de placere, nu se strofoaca acolo, nu pun suflet, nu joaca sa cistige. Dar si fara sa zica el, doar urmarindu-i, obiectiv si nepasional de pe margine, am putut observa ca le liseste ceva: indirjirea. Nu-mi dau seama daca e o trasatura mai mult est-europeana (sau specifica tarilor mai sarace unde trebuie sa te zbati de mic sa reusesti). Nu am vazut pina acum sclipirea aia hotarita si indirjita in ochi, ci una relaxata, zimbitoare, zen. Da, joaca de placere. Din nou, o chestiune care nu poate fi judecata dupa binomul bun/ rau. E asa. Citi dintre ei vor deveni fotbalisti profesionisti? Citi dintre ei vor pastra fotbalul ca hobby, ca placere, ca motiv de intilnit cu prietenii si de facut miscare?

Nu vreau sa generalizez, nu stiu exact cum functioneaza celelalte echipe si antrenamente. Cert e ca rivalii de la OB sunt mai buni decit ei si alor nostri le tremura sorturile cind aud ca au meci cu ei.

Un singur tata (danez), la fel de patimas si ofticat pe jocul ne-minunat, crede ca le-ar trebui ceva indirjire si danezilor. E tatal cu care Babicu’ schimba impresii dupa meciurile Danemarca-Romania. Ai nostri OKS-isti pierd meciurile cu OB-ii cu scoruri rusinoase si teama lui e ca vor ajunge in divizia B.

Acum, sa ne intelegem, eu nici nu stiam ca sunt in A sau ceva. Sunt sau e o gluma?

Dar macar terenurile sunt frumoase si pun pariu ca o sa le apreciez din nou dupa lunile din sala. Primavara se numara crocodilii.

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *