Ne cunoastem din vedere

Am vazut, in sfirsit, Ratatouille. Amuzant, dar nu am ris chiar la toate fazele pentru ca acum o luna am avut si eu soareci. Doi. In vastul meu apartament din Pantelimon. Habar n-am cum au intrat, asa, in gasca, si cum au ajuns ei la concluzia ca e un loc bun de trait. Pentru ca in afara de mincarea lui Nero, cu greu poti sa gasesti la noi cele trebuincioase supravietuirii.
Cu toate acestea, cei doi au luat decizia sa ramina, pe termen nedeterminat, se pare. Acum, eu nu aveam nimic concret cu ei, insa urasc sa fiu pusa in fata faptului implinit. De catre orice creatura. In plus, aveam mereu senzatia ca acesti soareci ma urmaresc, ca “ma fac”. Nu le vroiam moartea, ci doar plecarea.  Asa ca in primul week-end, am imprumutat doua pisici de la o prietena, cu speranta ca ele macar sa reuseasca sa le bage frica in oase.

Roade-Tot, Roade-Mult si Roade-Nero

A fost odata ca niciodata un catel pe care il chema Nero. Era negru, cret, grasut si singur la parinti.  Dormea in pat cu parintii lui, in asternuturile cele mai moi si mai parfumate. Mergea in excursii cu ei. Vara mergea la marea cea mare, unde nisipul il frigea la pernute pina cind reusea sa se refugieze la o terasa umbroasa unde oamenii rideau mai mult decit de obicei. Iarna mergea la munte, unde labele I se scufundau in zapada afinata si unde, dupa numai jumatate de ora se pricopsea cu turturi pe burta si dupa urechi. Insa ii placea mult pentru ca de fiecare data ajungea sa-I topeasca intr-o cabana calduroasa, unde se bucura de mingiieri, mincare buna si un somn linistit. Asa stind lucrurile, in scurt timp Nero a ajuns sa se simta mult mai bine printre oameni decit printre cateii de-o seama cu el. Dupa si mai putin timp, a inceput sa creada ca totul I se cuvine….

Intr-o seara, Nero merge in vizita la varul lui Happy, zis si Maro.

–  Ha! Vere, ce mai faci? Esti bine?, ii spune Nero in fuga spre bolul cu mincare din care incepe sa se infrupte cu repeciziune. Cu trei boabe ramase in git de viteza, Nero se napusteste in camera lui varu’.

Ia, ce jucarii mai ai? Ti-au mai cumparat stapinii tai ceva nou? Ia, arata-mi-le, repede! Sau lasa, ca le gasesc eu…Nero era intotdeauna bucuros si nerabdator sa-si viziteze varu’ pentru ca el avea intotdeauna multe jucarii. Nu ca Nero nu ar fi primit, stapinii ii cumparau tot timpul doar ca el le strica imediat. Le rodea, le rupea si apoi le arunca. Stia ca parintii lui nu se tin niciodata de promisiuni si ii vor cumpara apoi altele. Maro nu apuca sa raspunda la nici o intrebare. Priveste neajutorat cum Nero ii ia la molfait toate jucariile pe rind. Ca apoi sa se opreasca asupra uneia…preferate. De data asta, un arici rosu cu tepi din cauciuc care scotea sunete stridente de fiecare data cind Nero il musca. ‘O, cit imi place ariciul asta, pur si simplu nu ma pot opri! “ isi zicea Nero in sinea lui.

Asta era un episod obisnuit din viata celor doi veri, asa cum tot obisnuit era ca Nero sa nu-l trateze la fel de bine pe varul care venea in vizita la el. Cum il vedea ca intra pe usa, se ducea repede la bolul cu boabe si minca cit putea de multe. De obicei…pe toate. Iar apoi, coincidenta! Daca varu’ se apropia de vreo relicva de jucarie de’a lui o vroia fix pe aia si fix in momentul ala. Si i-o lua. “O, nu, lucrurile nu mai pot continua asa! Pe catelul asta il roade egoismul!”, striga din inaltul cerului Dumnezeul cateilor.

– Chit, chit, e fain tare, aici, in casa asta!

– Da, da si eu cred la fel! Hai sa ne stabilim aici, spuse cel de-al doilea soarece lasind jos desaga rosie si scanind atit cit putea vedea din casa de sub mobila de bucatarie. Erau Roade-Tot si Roade-Mult, doi soareci de cartier. Zis si facut, dupa o inspectie in care au vazut cit au putut de mult si au mirosit cit au putut de adinc, cei doi s-au apucat de despachetat. Si-au stabilit cartierul general in spatele aragazului, un obiect strategic de pe care, cu putin bunavointa divina, avea sa le mai pice niste stropi de mincare.

– Hai noroc, sa traim bine!, spuse Roade-Tot inaltind paharul plin ochi cu vin sfint dat de Dumnezeul cateilor.

– Cheers!, spuse si Roade-Mult care inainte petrecuse ceva timp intr-un apartament luat in chirie de un american. (Pe individ il chema Muty o Mama si venise in Romania sa-si revada locurile copilariei. Se pare ca regasirea i-a umplut sufletul de nostalgie si paharul de bere, astfel incit soarecele l-a auzit de multe ori rostindu-si pentru sine “cheers”. Au plecat amindoi odata din apartament, fiecare cu regretele lui : americanu’ ca se intorcea la viata haotica din New York, soarecele cu convingerea ferma ca atitea chipsuri nu o sa mai manince el niciodata). Dar de ce sa se plinga cind un bol urias cu boabe premium se afla la numai o alergatura de soarece de ei? In plus, Roade-Tot si Roade-Mult au observat imediat ca Nero primise tot felul de delicatese de la masa parintilor lui: un rest de brinza tare si galbuie, ooo, doamne, o fi chiar parmegiano (?), o bucata de sunculita de un rozaliu inchis de trandafir tomnatic…daca ala e prosciuto atunci aici e raiul, iar felia ovala de piine prajita, crocanta si aurie e un soare care ne va lumina vietile soricesti. Rozatoarele erau pe punctual de a-si pierde mintile de pofta cind usa de la intrare se deschise si Nero intra urmat de stapini. Se duse direct la bol, minca repede tot ce era acolo, bau o gura de apa si pleca, ostenit, in dormitor. De, se jucase pina la epuizare cu jucariile lui Varu’…

– Trebuie sa asteptam!, spuse Roade-Tot a carui burta incepuse déjà un concert asurzator.

– Ssst! Ii facu semn Roade-Mult care adulmeca precaut fumul de tigara ce zbura prin bucatarie. Cu burtile lipite de gresia gri, cei doi au asteptat pina cind toata lumea s-a retras in dormitor. O sforaitura care, cel mai probabil era a catelului care dormea pe spate intre cei doi parinti, i-a convins ca pot iesi din ascunzatoare. S-au napustit asupra bolului in care mai ramasesera doar boabe si au luat cit au putut. Roade-Tot abia mai putea merge de incarcatura. – Lasa, ca mai facem un drum daca e, il sfatui Roade-Mult. Dar nu avea cu cine vorbi. Noaptea era acum tulburata doar rontaiturile celor doi….Si incheiata de o rigiitura tirzie nascuta intr-un stomac multumit.

– Ce te uiti la mine? N-am fost eu!, chitai Roade-Tot, cu pleoapele pilpiind de somn. Zilele au continuat sa curga fara ca Nero sa bage de seama ca in casa cu el mai erau doi soricei sau ca boabele I se terminau mai repede decit inainte. El nu se abatu de la programul lui obisnuit (plimbat, dormit, mincat, jucat), iar Roade-Tot si Roade-Mult si-au facut si ei propriul program. Noaptea ieseau si furau boabe si ce mai gaseau prin bucatarie. Ziua stateau amindoi pititi si, ca sa faca timpul sa treaca mai repede, mai luau cite o inghititura de vin sfint. Imediat dupa simteau cum curajul ii cuprinde, iar ei devin Super-Soareci. Si ca orice super-soarece au inceput sa iasa si ziua, citeodata sub nasul catelului.

– Hei, cretule, maica-ta e acasa? tipa ca apucat Roade-Tot, alergind in cercuri in jurul lui Nero care dormea linsitit. Desi Roade-Mult nu era intru totul de acord cu un astfel de comporament, Roade-Tot reusea sa-I smulga un zimbet. Curind insa vinul se termina, iar soarecii incepusera sa se plictiseasca. Atunci au inventat un joc care ii amuza teribil. Se chema “Ce e mai rau?”.

– Ce e mai rau: sa nu ai un picior sau sa nu ai coada? Intreba unul dintre ei, acum Roade Tot.

– Hm, sa nu ai coada!, raspunde prompt Roade Mult.

– Ei, na, de ce? Eu cred ca-I mai rau sa n-ai un picior. Gindeste-te cit de incomod ar fi. Si de urit!

– Pai stii cit e de importanta coada pentru echilibru. Cind fugim, cind ne cataram…Sint foarte sigur ca o coada puternica ar putea compensa si un picior lipsa!, zise Roade-mult sigur pe el.

– Bine, renunta Roade–Tot, care era mai superficial din fire si caruia nu-I placea sa zaboveasca prea mult asupra unei singure dileme. Acuma intreaba tu!

– Ce e mai rau: sa mori intr-o capcana de soareci sau sa traiesti o viata fara iesire?

– Aaaa, nu-I correct, tu ma intrebi greu. Nici macar nu inteleg prea bine ce vrei sa zici, dar oricum, e mai rau cu capcana de soareci. Uite, mi s-a facut blana maciuca numai cit ma gindesc!, chitai plingacios Roade-Tot. Traisera o saptamina de trai tihnit cind inevitabilul s-a produs.

– Auzi, cred ca avem soareci, mi s-a parut ca am vazut unul alergind prin bucatarie cind m-am dus sa fac cafeaua, spuse Stapina lui Nero.

– Hai, ma, cum o sa avem soareci, asta-I buna!, ii raspunse Stapinul.

– Daca-ti zic! Roade-Tot si Roade-Mult ii ascultau cu inima in git.

– E numai vina ta, scuipa printre dinti Roade-Mult. Ti-am spus sa nu mai iesi cind sint acasa. Ti-am spus de 1000 de ori, secretul unei vieti soricesti de succes e discretia. N-ai treaba, nu te bagi! Of! Roade-Tot il privea inspaimintat, cu lacrimi in ochi. Trei zile si trei nopti nu au mai iesit din ascunzatoare, chiar daca foamea ii rodea rau. Stateau incodati, cu urechile ciulite si ochii cit cepele pindind si tresarind la orice miscare. Dormeau… iepureste, desi erau niste soareci. Li se parea ca sint urmariti si pinditi, ca toata lumea din casa stia unde sint si abia astepta sa-I prinda pe picior gresit si sa-I execute. Apoi, incet, incet, au inceput sa se calmeze.

– Suntem noi paranoici, astia au uitat de noi, spuse intr-o buna zi Roade-Mult. Diseara iesim din nou! De fapt, nu era chiar convins de vorbele lui, dar foamea devenise de nesuportat. \nAu asteptat cit au putut de rabdatori ca Stapinii sa-si termine de urmarit serialele preferate si, impreuna cu catelul, sa se duca in dormitor.

– Roade-Tot, acopera-ma!, ii spuse Roade-Mult, inaintind spre bol, in doua labe, cu spatele lipit de peretele portocaliu.

– Cu ce?, se panica Roade-Tot.

– Tontule! Hai sa mincam, vino, ca nu-I nimeni. S-au scufundat intr-o clipita in mincare si au fost fericiti. Grabiti sa manince cit mai mult, aproape ca uitasera orice urma de teama. Deodata, lumina se aprinse si la numai citva pasi de ei aparu Stapinul lui Nero. Au inghetat. Stapinul, furios insfaca matura si facu un pas urias spre ei. Roade-Tot si Roade-Mult o zbughira ca din pusca. Tremurind din toate incheieturile asteptau clipe lungi ca lumina din bucatarie sa se stinga pentru ca era totusi bine dupa miezul noptii dupa calculul lor. Dar, din contra, Stapunul puse de cafea. O doamne, picioarele lui uriase erau atit de aproape de culcusul lor. Dadea nervos din degete. Apoi se indeparta un pas in spate.

-Roade-Tot, prinde-te cu miinile de aragaz si ridica-te.

-Acum! Soarecii se ridicara in miini chiar la timp pentru a nu fi observati se stapinul ingenunchiat pentru a privi sub aragaz. Aproape ca nici nu mai respirara pina cind nu-l vazusere pe Stapin plecind pe usa cu o geanta mare.

– Unde o fi plecat?

– Ce mai conteaza, bine ca s-a dus! Pofta de mincare le disparuse odata cu spaima. In acea seara au adormit unul in bratele celuilalt. A doua zi, erau mai bine. Si-au dat seama imediat ca e simbata, pentru ca Stapina a dormit mult, nu s-a grabit cu cafeaua si a stat mult afara cu Nero. Atit cit sa le permita sa se indoape bine si meticulous. La siesta din culcus au meditat asupra fragilitatii vietii de soarece.

– Auzi, stii ce nu pricep eu? Inceput molcom Roade-Tot. De ce ne-a trimis Dumnezeul cateilor aici, sa-l invatam pe Nero sa imparta lucruri precum mincarea, cind el nici macar nu-si da seama ca noi il furam sistematic?

– Buna intrebare, raspunse Roade-Mult. Roade-Tot se simti mindru de el, uite putea si el sa zica lucruri grele. Raspunsul veni chiar in dupa-amiza acelei zile de simbata, cind dupa o lipsa de un sfert de ora, Stapina se intoarse cu doua pisici.

– Sfinte Sisoie! E din ce in ce mai rau in casa asta! Ce ne facem, Roade-Mult? Cei doi soareci erau perplecsi. Se pitisera in aragaz rugindu-se cu cerul si pamintul ca nu cumva Stapinei sa-I treaca prin cap sa dea drumul la cuptor. “Ne, nu e genul ei, de cind am venit noi n-am vazut-o gatind niciodatata!”, isi chitaiau ei in gind.  Mitzele nu pareau prea interesate sa le ia urma. Miroseau, investigau fiecare coltisor din casa si se jucau cu Nero. Pareau ca se cunosc mai de demult. Imediat a aparut un bol cu boabe si pentru ele, insa nici nu se punea problema sa iasa cineva dupa mincare. Orele au inceput sa se scurga incet, inceet, ca apa intr-o chiuveta infundata. Foamea isi facuse aparitia din nou, culmea, in cuptor. Soarecii asceti devenisera foarte sensibili. Sesizau ironia sortii lor si incepeau sa nutreasca sentimente nu tocmai ortodoxe fata de Cel care ii trimisese in misiunea asta imposibila. In plus, pentru ca nu aveau altceva de facut, ascultau cu atentie ce se intimpla in casa.

Asa au observat ca Nero nu era tocmai prietenos cu pisicile si, de fiecare data, cind una dintre ele incerca sa se apropie de Stapina lui pentru o mingiere, catelul intervenea. O impingea, se baga el, facea tot ce putea sa o impiedice in a obtine o urma cit de mica de afectiune.

– Nero, fii cuminte, fii intelegator. Pisicile au venit sa ne ajute, nu fi egoist. Stapina incepuse sa-si imparta atentia la trei si sa-l certe pe Nero cind incerca sa fure din portiile de afectiune. Tomy era un motan negru care-l fixa pe Nero cu niste ochi verzi plini de repros cind acest incerca vreo miscare gresita. Pusy, pisica, era tarcata si mai intelegatoare. Era dispusa sa imparta, atita vreme cit era in mod egal, adica o mina pe cap de catel si o mina pe cap de pisica. Curind Nero si-a dat seama ca era mai bine sa accepte imparteala decit sa se aleaga cu ocara. Mai ales ca era sigur ca nu I se parea ca atunci cind el era certat Tomy si Pusy jubilau discret. Insa cu cit armonia era mai mare in familie, cu atit soarecii erau mai infometati. Nu indrazneau sa iasa, atacul pisicilor nu era numai o legenda, era ceva cit se poate de real. Nici macar nu le auzeau cind erau in bucatarie si cind nu. Si mai erau si doua! O drama! Dupa zile al caror sir le-au pierdut, Roade-Tot si Roade-Mult s-au afundat intr-un lesin frate cu moartea. Se resemnasera, mai ales ca acum nici sa fuga nu mai erau in stare.

– Roade-Mult!

– Da, Roade-Tot!

– Mie mi se pare ca-l vad pe Dumnezeu!

– Ce face?

– Incearca sa ne zica ceva, dar nu il inteleg, sint prea obosit!

“Saracu’ , se stinge!’, gindi Roade-Mult care inchise si el ochii, usor. “Doar pentru o clipita…”

– Roade-Mult, ma simt atit de usor, parca as zbura!

– Da, Roade-Tot, esti un inger, esti un liliac, esti tot ce vrei tu sa fii! La revedere, bunul meu prieten. Ne vedem dincolo! Ciudat era ca si el se simtea usor si imponderabil. Stapina lui Nero iesi cu cratita pe balcon. Ridica brusc capacul si tipa scurt. Arunca totul din mina si fugi in casa, inchizind repede usa.

– Aoleu, ce zdruncinatura!, icni Roade-Tot.

– Si ce durere! Ma ustura ochii, de la lumina.

– Roade-tot, traim! Suntem afara! Hai s-o tulim repede!

– Uraaaaaaaa! Am scapat, am scapat!

– Hai repede, vino dupa mine!, se precipita Roade-Mult.

– Unde?

– Deasupra, la American. Om gasi noi niste chipsuri prin dulap.

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 5

  1. Costin says:

    Zi-mi ca e doar un episod. Primul episod, gen! 🙂

  2. joe says:

    Da, ma, Costin, iti zic! E primul episod! 🙂

  3. o prietena din galati says:

    e o poveste superba , asteptam si urmatoarele episoade cu nerabdare….multe pupici

  4. ana says:

    foarte frumoasa povestioara! cum a stat Nero cu 2 pisici?!? :))

  5. joe says:

    Multumesc! 🙂
    Nero n-a avut nici o treaba, e prieten cu pisicile de cind se stie. Iar Tommy si Pusy il cunosteau, ca Nero e prietenul cel mai bun al celor doi catei cu care locuiesc ele de obicei cind nu sint in misiuni speciale). Dupa cum vezi, e o treaba mai complicata…:)))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *