Lectia de muzica

De ceva timp, Ozonu’ a inceput sa-si stringa bani pentru o chitara intr-o pusculita improvizata dintr-o cutie de carton. A avut la un moment dat un moment de “ratacire” cind a spus ca o sa-si cumpere de fapt Lego Ninjago, apoi a revenit la planul initial.

Nu stiu de unde si cum i-a venit ideea cu chitara, dar nu de la noi. E adevarat ca ascultam muzica (rock) in casa si in masina, l-am mai tirit pe la niste festivaluri de pe aici, dar atit. Nu i-am prezentat pina acum posibilitatea de a studia vreun instrument, in primul rind pentru ca mi s-a parut mic, in al doilea rind, pentru ca noi nu avem nici o inclinatie spre partea asta. Si apoi, mi-am promis eu mie la un moment dat (inainte de copii) ca n-o sa ma transform intr-un parinte cautator infocat si inversunat al talentelor ascunse ale copilului (dar care trebuie sa fie acolo, ca doar eu l-am facut), impingindu-l si fortindu-l spre tot felul de lectii de cintat, de dansat, etc. Pina si optionalele de la gradi si le-a ales singur. Iar pe unde a mai fost, a fost ca i-a placut si a vrut el. Eu i-am prezentat doar variantele: “uite, oamenii astia invata copiii sa.., fac asa si pe dincolo. Vrei sa mergi sa vezi cum e?” Am mers, si unde i-a placut a mers in continuare, unde nu, nu.

Imi amintesc ca am avut si eu o pornire similara in copilarie, desi eram mai mare, prin clasa a patra cred. Dar eu am fost un dezastru la muzica, nici voce, nici ureche muzicala. Credeti-ma, nu e o exagerare, eram unul dintre copiii din clasa, pe care, atunci cind toti cintam in cor, profu’ de muzica (un om tare blind si bun care ne cinta tot timpul la vioara) il atingea usor pe umar sa taca. Imi dadea niste note prea bune pentru ce faceam si eu mereu l-am crezut generos. Acum imi dau seama ca n-avea nici o alta posibilitate: daca ma lasa corigenta, stia ca nu aveam sa cint mai bine “la toamna”.

Cu toate astea, am luat citeva lectii de chitara, am trecut peste “melc melc codobelc”, am ajuns la “treceau batalioane romane Carpatii”. Daca batalionale m-ar fi auzit, va asigur ca ar fi grabit pasul. Si cum nici ta’su nu-i vreun trubadur, lectii de muzica n-au facut parte din preocuparile noastre.

Dar saptamina asta, am fost la Boem Club. Am primit niste vouchere de la BluParty. Da, stiti faza, bloggerii primesc invitatii la tot felul de chestii. 🙂 (Au o campanie acum care tine si in luna mai, iar parintii care iau unul unul dintre programele de animatie BluParty primesc cadou intrari si servicii in mai multe locatii pentru copii din Bucuresti. Detalii aici: O luna de distractie!)

Cu aceasta ocazie, am zis sa mergem la o lectie de chitara sa vada si Ozonu’ cum e si daca-i place sa tina o chitara in mina, eventual inainte de a-si cumpara una. De placut, i-a placut, nu se oprea din zdranganit corzile, nici cind eu incercam sa vorbesc cu profesorul si sa aflu daca a reusit sa depisteze cea mai vaga urma de talent. Nu de alta, dar mostenirea genetica nu era de partea lui. Profesorul mi-a spus ca a prins uimitor de repede tot ce i-a spus, dar ca e prea mic sa-si dea seama daca are talent. Si, breaking news, ca talentul nu conteaza deloc, dar deloc, a insistat el, ci munca.

Cuum? Adica Romania a pierdut o Janis Joplin din cauza unui cintec patriotic ratat?

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *