Cealalta jumatate de creier

N-am putut asculta pina la capat urletele si jignirile. Un minut, atit am rezistat si ala cu greu, cu lacrimi in ochi, un nod in git, revolta si furie la un loc.

Daca nu stiti despre ce vorbesc, daca n-ati auzit inregistrarea cu invatatoarea de la scoala de muzica din Cluj care urla ca un monstru la un copil de 7 ani, aveti linkul aici: https://www.youtube.com/watch?v=but-3j-hqnA#t=93

Dupa ce l-am ascultat, primul gind a fost sa scriu pe blog, sa ne infuriem, sa ne stringem si sa facem ceva contra tuturor celor care indraznesc sa umileasca un copil. Sa incepem prin a-i incuraja pe parintii copiilor din acea clasa sa mearga pina la capat si o dea in judecata. Sa-i scriem directorului sa ia masuri, sa punem presiune pe toti cei care ar putea avea grija ca asa ceva sa nu se mai repete in nici o scoala. Aveam chiar mailul salvat in drafts. Imi scosesem datele de contact de pe  pagina scolii.

Apoi dau peste reportajul pus de Maria Coman pe FB: http://www.antena3.ro/romania/jumatate-de-creier-vino-aici-o-invatatoare-i-a-pus-pe-elevi-sa-si-umileasca-un-coleg-289147.html

Din care aflu, cu si mai mare stupoare, ca unii parinti o sustin pe invatatoare, ii gasesc scuze pentru ce a facut si sunt revoltati nu de comportamentul acesteia, ci pentru ca cineva le-a inregistrat copiii cu un reportofon. (Acel cineva era parintele unei fetite care avea dureri de cap si cosmaruri din cauza invatatoarei.) E ok sa tipe cineva la copilul tau, sa-l sperie, sa-i bage frica in oase, sa-l umileasca si sa-i puna si pe colegii lui sa o faca, dar, vai, nu e ok sa si inregistram asta.

Pe ce lume traim? Cum e posibil asa ceva?

Si cum de m-am trezit eu asa, intr-o zi de 2 aprilie, activista nevoie mare, vrind sa sprijin oameni care nu vor sa fie sprijiniti, sa inteleg ceva ce nu poate fi inteles, sa incerc sa schimb ceva ce nu poate fi schimbat. Da, imi pare rau sa o spun, dar am din ce in ce mai mult senzatia ca sistemul de invatamint functioneaza pe principiul “take it or leave it”.

Si de la asta la sentimentul ca am pierdut o lupta care nici macar nu era a mea (dar ar fi putut sa fie, asta e si motivul pentru care am luat-o personal oarecum), inainte sa o port e doar un pas.

Si atunci am zimbit amar, cu cealalta jumatate de creier. Daca invatatoarea scapa nepedepsita pentru ce a facut, atunci are si dreptate: suntem cu totii niste jumatati de creier.

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *