Invitatie la calm

Citeodata, nu imi e deloc usor sa ma stapinesc. Am zile fara somn, zile proaste in care orice ma scoate din sarite. Si tocmai asta m-a pus pe ginduri: reactiile mele nu depind neaparat de ce face copilul (bine, ok, si de asta), ci de starea mea psihica. Iar starea mea psihica e problema mea, nu a lui. E o chestiune pe care ar trebui sa fiu in stare sa o gestionez eu, rezonabil si fara consecinte asupra lui.

In orice caz, tipetele nu rezolva nimic, doar il sperie, ii stirnesc o reactie de revolta sau, dimpotriva, il fac sa se inchida in el. Adica fix lucrurile pe care nu vreu sa am intr-o relatie, de orice natura ar fi ea.

Teoria e teorie, mai greu e cu practica. Mi-am dezvoltat in timp citeva strategii menite sa reduca/ anihileze orice pornire de strigat furios.

Iata-le, poate mai ajuta pe cineva:

Povestea. De multe ori, chiar fara sa-mi dau seama ce fac, scap un inceput de strigat pe gitlej: CINE A / DE CE AI….(apoi, imi revin din mers, de obicei cind ii vad ca se uita uimiti la mine) a rasturnat apa asta in sufrageria palatului meu? Stiti ca nu suport apa, stiti ca o picatura ma face sa ma transform intr-o molusca oribila …etc.

Sinceritatea. Recunosc ca sunt obosita, am o zi proasta, nu sunt in forma deloc. Citeodata, il rog pe Ozon sa ma ia in brate sa ma linistesc, fix asa cum face el cind e bolnav sau nelinistit. (Bonus, dau si din miini si din picioare strigind ca nu pot sa ma linistesc, tot ca el).

Exercitiul fizic. Poate suna ciudat, dar daca atunci cind ai cei mai multi nervi din lume faci 5 flotari, iti trec dracii.

Absurdul. Imi pare rau ca n-am curaj sa fiu pe atit de absurda pe cit as putea. Dar simplul fapt ca imi imaginez o scena penibila pe care eu o initiez ma salveaza, si nu numai in relatia cu copiii. Ba chiar ideea asta nici n-a pornit de aici. Aveam o prietena la munca si tot timpul ne gindeam (in sedinte, la bufet) cum ar fi sa facem o scena. Oho, cite idei am strins! Acasa, sunt chiar decenta, ultima gaselnita e facutul ca indianu’ si cum toti membrii familiei pot face asta, e perfect.

Nu sunt o sfinta, nu-mi pastrez calmul mereu, n-am gasit zenul suprem. Dar nici tipetele nu ajuta la nimic, asa ca incerc sa le bag intr-un borcan si sa le eliberez in padure.

Tipatul la copii e o chestiune serioasa, de care ar trebui sa fim toti constienti. Dar cind eram mica, mi-a dat tata de ziua mea o carte de Jerome K. Jerome pe care mi-a scris urmatoarea dedicatie: “Nu uita, umorul te poate scoate adeseori din situatii imposibile” si mi-au ramas in cap cuvintele astea. Incerc sa ma descurc si eu cum pot in viata de zi cu zi, care, cu doi copii in ea, se apropie destul de mult de brieful cu “imposibila”.

Voi cum va descurcati? Si, mai ales, ce scene penibile ati facut si cui. Haideti sa ne amuzam un pic, caci o gura care zimbeste nu poate sa tipe.

Sustin campania UNICEF – Violenta verbala raneste. Violenta verbala este cea mai raspindita si cea mai putin cunoscuta forma de violenta, dar cu efecte negative puternice asupra dezvoltarii copiilor.

Cresc copii, povesti si visuri.

One Comment

  1. Sara says:

    Problema cu tipatul e si la mine. Am facut odata un joc de rol cu ei si i-am imitat cand au accese de furie ca sa vad cum reactioneaza ei: m-au luat in brate, mi-au spus sa ma linistessc, m-au pupat 🙂

    Lucrez si eu la partea cu tipatul. Am uneori momente de luciditate cand ma gandesc ca daca tip acum la ei pentru tot felul de prostii (in mare parte) ce-o sa fac cand or avea 15 ani si vor face, probabil, tot felul de chestii mult mai nasoale. O sa-mi iau un megafon ? 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *