“Inima cusuta” si “Trebuie sa vorbim despre Kevin”

Am citit intii Inima cusuta de Carole Martinez. Si n-am scris imediat despre carte. M-am apucat in aceeasi zi de Trebuie sa vorbim despre Kevin de Lionel Shriver. Si socul discrepantei dintre cele doua carti a fost atit de mare incit nici acum nu mi-am revenit complet.

Sa incepem mai intii cu asemanarile: sunt doua carti scrise de mame. Siiii cam atit, acum incep diferentele.

“Inima cusuta” e un roman cald, rotund, tandru, fantastic, in care fiecare rind tisneste iubirea: unei mame pentru copiii ei, unei mame pentru darul ei neobisnuit, pentru barbatii din viata ei, pentru locuri, pentru nevoia de a crede in ceva si de a-si urma dorinta pina la capatul lumii. Iubirea oarba a unor copii pentru mama lor, chiar si atunci cind nu o inteleg si ea pare absurda, iubirea pentru tatal lor care nu-i iubeste. Si tot asa.  Nu e nimic siropos, nimic patetic, nimic prea mult. Cartea nu descrie o lume roz in care o familie traieste fericita pina la adinci batrineti, dimpotriva, invoca o lume violenta, in care moartea, secretele tenebroase, capcaunii, durerea pindesc la tot pasul. Si cu toate acestea e o carte care m-a facut sa ma simt fericita citind-o, m-a facut sa ma gindesc mai mult si sa izolez in sufletul legatura aparte dintre mine si Ozzy. Ca si cum as fi pus acel sentiment minunat si pretios, la pastrare intr-o cutiuta de lemn lucrata manual.

“Trebuie sa vorbim despre Kevin” m-a trezit repede la …nici nu stiu cum sa-i zic, realitate?. Nu e cuvintul potrivit, pentru ca ce se intimpla intre copertile acestei carti nu are nici o legatura cu mine. O citesc ca si cum as citi…un fapt dintr-un ziar sau o …carte de retete.

Dar asta nu inseamna ca nu m-a impresionat. Pe scurt, e vorba de o mama a timpurilor noastre, cu o afarere de succes, o relatie extraordinara care decide (cerebral, logic, sperind ca sentimentele care ar “trebui” sa le simta o mama sa vina mai apoi) la un moment dat sa faca un copil. Acel copil va creste si, la 16 ani, isi va impusca in liceu citiva colegi si un profesor. Cartea e scrisa din perspectiva mamei care ii scrie fostului sot ce si cum crede ea ca s-au intimplat lucrurile de la inceput si pina in “acea joi”.

O mama cerebrala, rece, care nu si-a dorit cu adevarat copilul si care a fost convinsa din primul moment ca nici el nu si-a dorit-o ca mama. L-a perceput inca din burta ca pe “un corp strain, care atunci cind a vazut-o, in momentul dupa nastere, a tipat cu furie, care i-a refuzat laptele “cu scirba”. Un copil pe care apoi si-a propus si s-a straduit sa-l iubeasca, mergind pina acolo incit avea grija sa nu uite sa-l ia in brate de cel putin 3 ori pe zi. Un copil care, mic fiind, tipa de dimineata pina seara cind venea tatal lui acasa si isi gasea consolarea in bratele lui. Renuntarea la job, copilul caruia nu reusea sa-i intuiasca si sa-i satisfaca nevoile, sotul care ii lua apararea copilului si o credea prea putin pe ea o arunca in ceea ce clasic e numit “depresie postnatala”. Copilul creste, lucrurile se inrautatesc, pina ajung in punctul culminant al acelei “joi”, ziua cind Kevin a devenit criminal.

Ce m-a impresionat:

– spiritul analitic al mamei/ autoarei capabil sa observe/ disece/ explice orice gest al copilului. M-am ingrijorat un pic, eu nu sunt in stare sa-i observ si sa-i analizez fiecare intentie, sentiment, dorinta de a face ceva si, atunci cind le observ, o fraza imi ajunge sa explic. M-am gindit ca se intimpla asta pentru ca Ozzy e un copil pozitiv, vesel, fara incrincenari, sfidari, porniri violente (deocamdata si mereu, sper). Iar eu nu sunt  in nici un caz cerebrala, analitica. Sunt de-a valma, ma supar pe el, rid cu el, ma enervez, etc, dar fara sa acord prea multa atentie mecanismelor psihologice ale lui/mele.  Inca nu stiu daca e bine sau rau, o sa ma mai gindesc la asta, cert e ca psihologia nu m-a pasionat niciodata, “fiecare cu ale lui”, frate.

– Autoara nu are copii si a decis sa nu faca niciodata. A lucrat ca bona. Poate ca asa a reusit sa creeze o mama atit de traumatizata de sarcina/ copil, sincera (o sinceritate cinica ce corespunde asteptarilor publicului fara copii sau le ajuta pe anumite mame sa defuleze propriile frustrari pe acest subiect. Nu stiu, la mine nu a functionat asta, acum dupa ce am copil, poat ar fi mers inainte pe genu:” ce bine le zice, copiii sunt o pacoste cu fundul urit mirositor foarte probabil sa devina niste nerecunoscatori aroganti…” Ozzy, ai cicat steagu’ daca-mi faci din astea! :)). Puteti citi aici un interviu cu ea si decideti singuri daca am dreptate sau nu.

– O reflectie a Evei apropo de parintii copiilor care ajung in tribunale pentru diverse chestii: ssocietatea crede fara discernamint ca “parintii sunt de vina”, ceea ce e o judecata lipsita de intelepciune si nedreapta. Sunt de acord. Si mai spunea tot pe a cest subiect cazul unei femei acuzate de neglijenta care 7 ani, zi de zi a avut grija ca sa nu-i lipseasca nimic copilului, sa nu s epuna in pericol, et c si intr-o zi, in 3 minute in care nu a fost atenta copilul a patit ceva (nu mai stiu exact c) si a murit, iar ea a ajuns acuzata de sistem pentru neglijenta, traumatizata de 2 ori. Da, asta e intr-adevar trist si ingrijorator.

– Faptul ca doi adulti care inainte de copil se intelegeau minunat, ajung dupa momentul “copil” in doua tabere diferite, ca nu mai pot sa comunice ca inainte, ca nu mai pot avea aceleasi pareri. Modul diferit de a vedea, a percepe si a reactiona fata de anumite actiuni ale copilului le afecteaza relatia si, cel mai grav, lasa copilului un loc de actiune unde isi permite sa-i joace pe degete, sa-i manipuleze, sa le intuiasca intentiile si reactiile si sa le foloseasca pentru a adinci distanta dintre ei si a-si obtine mai multa libertate. E complicat.

Va recomand din suflet aceste doua carti, le gasiti pe site-ul editurii Vellant.

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 5

  1. perlla says:

    Si totusi, mai rar parinti atat de reci, si fara putinta de iubire… 🙁

  2. foarte interesant, o sa le citesc si eu, peste vreo doua-trei luni asa, dupa ce termin Casa spiritelor 😀
    dar o sa le citesc in ordine inversa decit tine, ca altfel ramin traumatizata, si asa am eu senzatia ca Ioana e genul de copil incontrolabil, desi spre deosebire de autoare, eu imi asum “vina”
    da, cred ca se poate vorbi de “vina parintilor”, mai ales a mamei, dar e o vina care nu provine din vreo greseala

  3. raluca says:

    Cum nu am foarte mult timp de citit şi un vraf de cărţi deja cumpărate şi necitite, abia aştept să văd filmul “We Have To Talk About Kevin” cu Tilda Swinton. M-a impresionat din primele secunde de trailer. Cu siguranţă cartea e extraordinară. Mă bucur că a fost pus pe tapet subiectul tabu al mamelor care nu-şi doresc şi nu-şi iubesc copiii.

  4. Sara says:

    Am vazut acum filmul “We need to talk about Kevin” si e bun. Pacat ca nu am timp sa citesc si cartea acum, dar am trecut-o pe “to do list”.

  5. Joe says:

    O sa pun si eu filmul pe lista mea. Cartea e bulversanta, chiar iti ramine in minte…

  6. roberts says:

    eu am vazut filmul care mi-a placut:) despre carte, nici nu stiam ca a aparut…o voi citi, imi plac cartile care dau de gandit!:)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *