Gradinita Anei: Noi nu ajutam copiii, ei trebuie sa se descurce singuri.

Din 2 ianuarie, adica imediat cum a implinit 2 ani si 10 luni, Ana merge la gradinita. Am avut noroc sa fim distribuiti la prima optiune pe care am ales-o. Aici sistemul e urmatorul: intri online intr-o aplicatie si selectezi 3 optiuni. Te pun pe o lista de asteptare, tu vezi, online al citelea esti pe lista si apoi, dupa un timp, ti se da raspunsul unde esti distribuit. Ai optiunea de a refuza, mereu, dar cu argumente, ca si la daycare. Din fericire, n-a fost cazul sa refuzam nimic. Am ales 3 gradinite din jurul scolii lui Tudor, in ideea de a-i duce in aceeasi directie pe amindoi si asa si facem. Marele noroc a fost ca, spre deosebire de alti ani cind au fost multi copii si unii au fost distribuiti si la 10 km de casa, noi suntem la 10 min de mers pe jos.

Gradinita ei e una mica: 2 clase de copii intre 3- si 6 ani, si o singura grupa de bebelusi. As spune ca e circulara, daca n-ar fi patrata (ah, eu si arhitectura), stil vagon- treci dintr-o camera-clasa in alta. Usile sunt mereu deschide, copiii bintuie pe acolo liberi in patratul asta inchis. In interior are o curte deschisa, cu nisip si multe jucarii, este curtea de joaca a bebelusilor. Pe exterior, de jur imprejur sunt locurile de joaca ale copiilor mai mari.

Ana era cea mai mica din “grupa” ei, grupa impropriu spus, pentru ca ei sunt peste tot, mereu amestecati, in gradinita. Singurul moment cind stau la un loc in organizarea asta e cind maninca. Ca si la Tudor, mincarea este de acasa, ii pregatesc pachetul in fiecare zi: sendvis si legume crude la prinz (11.30), “ceva” (iaurt, lapte, piine crocanta, fructe, stafide) pentru gustarea de la ora 13. In plus, in fiecare zi, fiecare copil aduce un fruct sau o leguma, le spala curata impreuna cu educatoarele si le maninca la ora 9, inauntru sau afara, depinde unde sunt.

In fiecare camera sunt multe jucarii, mici insule de joaca delimitate de dulapuri cu papusi, lego (in cantitati impresionante), puzzle-uri, creioane, carioci, plastilina. Fiecare copil isi alege ce vrea sa faca, are acces la toate dulapurile si sertarele, singura regula e sa le puna dupa la loc.

Mai exista si camera Jungle, care este o camera cu un perete de catarat, si fringhii din alea de te urci pe ele tragindu-te in miini in sus. Cind Babicu’ statea cu ea mai pentru acomodare, a aflat si regula camerei. A incercat sa ajute un copil sa se urce pe fringhii si educatoarele l-au privit cu dezaprobare: “Noi nu ajutam copiii, ei trebuie sa se descurce singuri. Cind vor fi pregatiti sa se urce, o vor face, e victoria lor”.

Asta e si camera in care cine vrea doarme la prinz. Ana vrea, asa ca se dezbraca la chiloti, isi ia sacul de dormit si se culca pe jos. Dupa ce se trezeste, se imbraca (mereu cu dresurile invers, asa stiu ca a dormit), isi pune sacul la loc si pleca la joaca in celelalte camere. Jungle room devine pe dupa amiaza cu adevarat jungle, caci citeodata, sting lumina acolo si le pune muzica si danseaza, disco like.

La 3 ani a dat si ea (si toti copiii danezi), un test de limba prin care le testa nivelul de intelegere si de exprimare. Urmareau daca un copil stie sa numeasca lucruri din jurul lui, sa povesteasca lucruri si daca, atunci cind de exemplu, voiau sa spuna ceva gen “deschide fereastra” cum spun lucrul asta: fereastra, deschisa!, deschide fereastra, deschide, te rog, fereastra pentru ca mi-e cald….etc. Ana nu a reusit sa “treaca” acest test asa ca acum, ca si in cazul lui Tudor la inceput, asteptam sa-i gaseasca pe cineva sa o invete daneza. Educatoarele sunt absolut minunate, lucreaza cu ea, ea intelege, raspunde cu da si nu la intrebari, a invatat citeva expresii, dar nu e la nivelul unui nativ, evident. Chiar daca mai nou a inceput sa se certe cu fra’su in daneza, asta nu se pune.

Adaptarea ei a fost mai lenta decit cea a lui Tudor. Pina in vacanta de vara (iulie), cel care o ducea la gradi, eu sau Babicu’ trebuia sa mai stea 15-20 de minute cu ea sa faca un puzzle, un desen, ceva. Si apoi dupa aia sa ne dea acordul sa plecam. Citeodata nu se intimpla si plingea si atunci o lua o educatoare in brate sa o linisteasca. Dupa vacanta (in care aproape zi de zi ne intreba cind merge la nitza ei”), ne-a lasat sa plecam imediat, expediindu-ne cu un “du-te, pa!”. Dimineata de dimineata, sustine ca ea “are treaba” la gradi si vad din pozele trimise prin acelasi sistem online ca la scoala lui Tudor ca asa si e: intins “foi” de plastilina sau pus plastilina in aparate de pisat usturoi, pictat, desenat, costumat, mers in excursii, cintat, dansat, jucat cu nisip, dat in leagan, exersat daneza in aplicatii de pe tableta. Toate astea suna a treaba serioasa, chiar mai multa decit as putea face eu intr-o zi, recunosc.

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *