Deseneaza-mi o frica!

E a treia zi cind Ozonu’ duce la gradi niste desene cu frici sa le arate colegilor si sa le povesteasca despre ele. Asta dupa ce am fost cu totii la expozitia lui Alexandru Paul, “Cinci frici mici” si, la sfirsit, si-a ales doua vederi reprezentind preferatele lui. Mi-am ales si eu una (mi-au placut mai multe, dar nu mai erau in varianta postcard).

In drum spre casa (well, si in zilele dupa) a urmat discutia in jurul temei  “Da’ de ce a desenat nenea fricile astea?”, iar schimbul de idei, raspunsuri, intrebari si pareri s-a incheiat cu “poti si tu sa desenezi o frica de-ale tale”, ba chiar am extrapolat spre nervi, furie, suparare si alte stihii. I-a placut atit de mult ideea, incit a inceput sa ne urmareasca prin casa cu o foaie intr-o mina si un creion in alta. “Deseneaza o frica! Deseneaza o frica!”

Primul a fost el, iar desenul infatisa o pasare incruntata, cu un cioc lung si ascutit, ceva intre un angry bird de cosmar si o barza alungata din cuib, asezonat cu o atitudine de Chucky. Si ne-am promis cu totii ca asta e doar inceputul si vom desena cu totii fricile care ne bintuie, ba chiar le vom introduce in jocul nostru “desenul secret” (fiecare deseneaza ceva fara ca ceilalti sa il vada, apoi decupeaza desenul. Cind toata lumea este gata, the big disclosure, luam o coala mai mare de hirtie si lipim desenele, si povestim despre ele).

Am citit undeva (dar mi-e frica – haha- ca nu-mi mai amintesc unde, si m-ar ajuta sa-mi dati linkuri daca stiti) ca desenatul fricilor/ supararilor/ nervilor are un efect terapeutic. S-ar putea sa am nevoie de asta chiar mai mult decit copilul, un gind care mi-a venit dupa o discutie de aseara, cind m-am suparat pe Ozon. (Il rugasem sa nu se bage in cada cu sor’sa pentru ca ma durea spatele si nu-i puteam manevra pe amindoi, dar el s-a bagat, ignorind rugamintile mele). Apoi, inainte de culcare, maestru Zen imi vorbeste:

“Mami, Ana te-a suparat vreodata?”

“Da, citeodata cind face prostii ma mai supar, dar imi trece repede.”

“Eu te-am suparat vreodata?”

“Da, la fel.”

“Tati te-a suparat vreodata?”

“Da, si el.”

“Si Nero?”

“Si Nero.”

“Mami, pe tine te-au suparat toti din familie?”

A spus-o pe un ton care m-a trezit brusc.

“Tudor, de ce incerci sa faci sa para ca problema e numai a mea?”

La care el: “Mami, cind te superi, viata e grea.”

Si m-a cuprins frica numita: “oare ma supar prea des?” Ok, ma duc sa iau o foaie de hirtie.

Cresc copii, povesti si visuri.

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *