De ce am plecat? Pai, de ce am mai fi ramas?

Azi am dat o tura de citeva ore bune prin centru (am instaurat regula asta – in timpul saptaminii in parcuri, in week-end prin oras, ca nu mai puteam, mai aveam un pic si numaram firele de iarba de plictiseala) si o Ana mica a adormit. Prea tirziu pentru prinz, prea devreme pentru noapte. E ora 23.00 si inca mai doarme. Sa privim partea buna – am gasit ragaz sa va povestesc cum am ajuns noi unde suntem, adica in Odense.

N-am fost de la inceput hotariti. Adica, acum vreun an, am avut intentii pasnice de a ne cumpara un apartament mai mare (deja nu mai incapeam in doua camere). Nu s-a legat nimic – o varianta care ne-ar fi imbunatatit viata cu adevarat ar fi fost pe linga Bucuresti, insa varianta a picat pentru ca eu nu vreau/ nu pot/ nu-mi place sa conduc masina. Si fara ca eu sa trec prin acest chin, ar fi fost imposibil sa ne descurcam cu copiii. Apoi oricum ar fi fost greu, pentru ca nu i-am fi putut tine izolati, ceea ce ar fi insemnat ca cineva sa fie mereu pe drumuri, ca sofer. Unul dintre noi muncea, altul alerga.

Am ramas la cautarile in oras. Mergeam la vizionari, case, apartamente, mai vechi, mai noi, mai scumpe, mai ieftine. Insa nimic care sa ne impresioneze. In orice pozitie, ar fi trebuit sa vindem apartamentul deja existent si sa facem credit pentru diferenta. Eu eram deja freelancer hotarit sa nu se mai intoarca de buna voie si nesilit de nimeni la vreun angajator, Babicului incepuse sa i se cam luase de corporatie.

Ar fi trebuit sa se sacrifice unul dintre noi. De ce? Pai cum, de ce? Pentru ca asa e viata, asta e mersul. Ei na, cine spune asta? E imposibil sa fie o singura varianta de viata, chiar si pentru niste parinti de doi copii. Ne dorim  tot ce e mai bun pentru ei, sa fie pretuiti, respectati, incurajati, si in siguranta nu numai acasa, ci oriunde ar avea ei treaba. Si pentru noi…la fel. Ne doream sa fim fericiti, to put it simple.

Dar cum sa reusim asta intr-un sistem creat parca special sa te supere, sa te stoarca de energie, sa te dezamageasca, sa te faulteze, un sistem care functioneaza dupa reguli pe care pur si simplu nu le intelegeam? Sau, daca le pricepeam (intr-un final, dupa ce nu mai faceam pe “prostii”, sau pe corectii, sau dupa izbirea cu capul de un zid / de un telefon care trebuia sa fie dat), refuzam sa le aplicam? Adevarul e ca pe zi ce trecea, ne simteam mai neadaptati, iar el, sistemul, ne-a ejectat si, cel mai probabil, a cistigat. Pentru ca da, de multe ori am iesit in strada, de alte ori, n-am mai avut puterea sa o facem. Si intr-un caz, si in altul, sentimentele de infringere si resemnare au predominat. O sa cad in pacatul generalizarii, dar de cind au aparut copiii, am inceput sa privesc totul cu alti ochi: parcurile si locurile de joaca, traficul, interactiunile cu oamenii, sistemul de invatamint, sistemul de sanatate, modul in care sunt tratati angajatii, politicienii (pe care nici nu-i vazusem pina atunci, va jur)…tot. Si tot acest tot devenea o sursa de stres.

Parea din ce in ce mai greu sa credem ca vom ajunge sa ne simtiti multumiti, si linistiti, si in siguranta.

Ne doream ca macar copiii sa fie fericiti, dar cum puteau fi copiii, daca noi nu eram? Si n-am gasit o varianta satisfacatoare pentru a obtine acest lucru, dupa ce am studiat si variantele: mutat in virf de munte (peisaj frumos, viata sanatoasa, dar nu sunt scoli), mutat in alt oras (care? pina la urma toate orasele din Romania sunt in Romania…si viata functioneaza dupa aceleasi valori pe care nu le impartasim neaparat).

Ba mai mult, intr-o dimineata, la cafea, am “vazut” scenariul dupa care se mi derula in filmul vietii. Incepea cu mine, o babutza acrita si trista, cu o traista de rafie in mina, in drum spre Obor. Priveam pe geamul autobuzului (tramvaiului, ma rog, depinde de unde ne mutam) si vedeam, ah, v-ati prins, viata mea in urma cu 30 de ani. Aici ar fi misto ca mijlocul de transport sa treaca prin fatza unui loc de joaca si acolo – eu, si Baicu si copiii, jucindu-ne.

Apoi ne vindem casa si ne mutam intr-una mai mare. Tudor incepe scoala, Ana gradinita. Noi ne tinem de capul lor sa invete, sa invete, ca la un moment dat sa-si continue studiile in alta tara. In Romania, lucrurile se schimba incet, greu, o sansa ar fi fost sa plece. Pentru liceu, facultate, cu o bursa, pentru un master, nu conteaza. Daca noi simtim regretul ca n-am facut asta, e posibil ca ei sa simta impulsul sa o faca. Copiii cresc, noi tragem si mai mult. Ne frustram, alergam, ne luptam, obosim, dar producem bani. Ocazional, poate le scoatem ochii ca uite ce facem noi pentru ei, ca apoi sa regretam. Ei n-au nici o vina, amuzant e ca nici noi. Copiii pleaca de acasa, raminem noi doi, intr-o casa prea mare. Vindem casa, ne mutam intr-o garsoniera, impartim banii intre copii, de restu’ ne luam sarsanale de rafie. Asteptam pensia, fugim de boli. Cine pe cine prinde? In pauze, asteptam sa ne sune copiii, sa ne povesteasca ce mai fac. Cind/ daca ne invita pe la ei, dam petrecere cu artrostop. Si apoi, ma rog, stiti voi…stim si noi.

Si atunci, imi vine ideea. Nu mai bine plecam cu totii de acum? Uite, alegem o tara buna, cu oameni fericiti, o tara care pretuieste echilibrul dintre munca si familie, in care lucrurile functioneaza, care investeste si pretuieste educatia.

Mi se terminase demult cafeaua cind am pus mina pe telefon sa-i impartasesc scenariul Babicului. Era la birou, another glorious day.

“Sunt intr-un meeting, incepe o tele conferinta, bla, bla, bla”.

“Prietene, inchide, da cancel, e serioasa treaba. Si uite, nu fi uricios, ca asa o sa ramii, si peste 30 de ani, o sa plec singura si furioasa in Obor din cauza ta!”

“Ha?”

Asa a inceput countdown-ul.

Am vindut totul atunci, nu mai tirziu. Am plecat, nu am cumparat. Acum o luam de la capat, poate a doua oara ne iese mai bine. Apoi, mai vedem noi. Dupa prima saptamina aici, Tudor a inteles perfect, desi nimeni nu a avut timp sa-i explice: “O sa stam aici o perioada, apoi fiecare cu viata lui, nu?”.

Exact.

Fiecare e liber sa faca ce vrea, dar e obligat sa fie fericit. Daca copilul meu a invatat asta, ma declar multumita cu acoperirea programei din clasa incepatoare.

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 4

  1. Lacramioara Dumitriu says:

    Simplu. Atat de simplu. Doar sa pui punct si sa iti asumi decizia. Si un risc. Si sa ai un picut de curaj. Si de nebunia aia frumoasa, cea care zice ” nu-mi pasa, ne vom descurca oricum ar fi!”. Bravo nebuni frumosi si liberi!Sa aveti viata visata, fara rafie si Bucur Obor, fara paine uscata si pensie asteptata de la luna la luna. Poate am sa gasesc in mine curajul asta dupa care tanjesc atata si voi gasi calea libertatii proprii…

  2. Mihai says:

    Salutare,

    Intreb din curiozitate,ce munciti in Danemarca?

    Multumesc
    Mihai

  3. Diana says:

    Multa fericire in noua aventura!
    Cam asa am simtit si noi, inclusiv studiat varianta varf de munte. .. noi insa am profitat de faptul ca jobul sotului e f cautat, vreo 8 luni a tot mers la interviuri, cand pe banii nostri cand decontat de firma, cert e ca atunci cand a primit oferta de angajare aveam golite toate cardurile, niste overdrafturi de multe mii de euro. Ca sa avem bani de mutat efectiv am vandut masina, i-au dat avans din salariu, prima de relocare si tot ne-am mai imprumutat de la prieteni. Un an aproape am platit datoriile :))
    2.5 ani mai tarziu, avem amandoi joburi care ne plac (bonus eu lucrez part-time si am timp de toate ), casa noastra, as in ours, ours, cu gradina si flori si copaci, copilul merge la scoala, vorbim olandeza (e grea si asta ) si suntem mai ales fericiti si linistiti
    Anul viitor vindem apartamentul din bucuresti, nu mai ramanem cu nimic, ca are ipoteca, dar incheiem toate socotelile cu romania
    Cea mai buna decizie pe care am luat-o vreodata, sa plecam

  4. Joe says:

    @Mihai: Deocamdata, nimic. Vom incepe cautarile in curind.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *