Daca as fi stiut, zau ca as fi stat…

Articolul lui Vlad Mixich, Dezbracati-va!, mi-a adus aminte de singura data cind am fost internata in spital cu o problema medicala: apendicita. (Cele doua nasteri nu le pun la socoteala, pentru ca n-au fost probleme, ci situatii fericite).

Dar apendicita, ooo, apendicita. Eram in vacanta dinspre a 11-a spre a 12-a. Iesisem in oras cu niste prieteni si, pe drumul spre casa, sa fi fost vreo 11 noaptea, m-a apucat durerea. Din ce in ce mai acuta, crescendo, de abia am reusit sa ajung acasa si sa tip spre ai mei: Ma doare!

M-au dus la spitalul judetean din Galati, la Urgente, unde am asteptat o gramada, pentru ca unele urgente erau mai urgente decit altele. De exemplu, o femeie muscata de un magar (unul autentic, cu coada). Intr-un final, ma interneaza cu suspiciune (de apendicita). Ma imbrac in pijamaluta mea cu floricele si astept.

A doua zi dimineata, vine doctorul la vizita. Ma palpeaza, ma apasa. Ii zic ca ma doare, el imi zice ca ma prefac. Le spune rezidentilor in fata carora m-a dezbracat de pijamaluta mea cu flori ca nu e chiar clar daca am sau nu, ca ar fi trebuit sa ma doara, respectiv sa tip mai tare. Nu-mi dau seama de ce ar minti cineva cu privire la apendicele lui, chiar adolescent fiind. Eu incercam sa pastrez doar o minima decenta. Ma rog, insist ca ma doare, accepta sa ma opereze.

In sala de operatii – distractie: radio cu muzica, cafele, asistentele fumau cu masca data un pic la o parte. Ma pun pe pat si-mi fac anestezie generala. Cred ca totul a decurs normal. Eu nu-mi amintesc decit ca m-am trezit brusc, foarte brusc si am inceput sa trag ca nebuna de tubul din gitlej. Am aflat mai tirziu ( la fel cum am aflat ca mai aveam un pic si dadeam in peritonita, dar ca apendicele meu era mai ascuns) ca-mi facusera un pic mai multa anestezie decit era cazul si, ca sa compenseze si sa ma readuca in simtiri, imi facusera si niste adrenalina dupa. Promisiunea lichida a unei vieti palpitante ma rechemase printre muritori. M-au dus cu patul cu rotite la reanimare. Ma zdunciau destul de tare si la un moment dat cred ca am protestat verbal, cumva.

“Ia uite, vorbeste, si-a revenit!”, mi-a zis dispretuitor una dintre asistente.

Si normal, protestez, deci exist. Altfel, te-as fi bintuit noaptea, doamna.

A doua zi, ajung in salon, unde mai aveam o colega de suferinta, tot cam de virsta mea, tot cu/ fara apendicita. Vin ai mei, imi aduc lichide, pleaca. Pe dupa-amiaza, vin citiva colegi sa ma vada. N-oi fi fost eu miss popularity in liceu, dar citiva prieteni sa ma viziteze tot aveam. Ne-am dus la bufet, am ris, am vorbit.

Cind revin in rezerva, surpriza!

Colega: Vezi ca te-au dat afara!

Eu: Cum asa?

Colega: A fost dom’ profesor la vizita si nu te-a gasit, s-a enervat si a zis sa pleci!

Eu: Nu i-ai spus ca-s la bufet? (lasam vorba, cum ar veni)

Ea: Ba da, da’ a zis ca daca poti sa mergi pina la bufet, poti sa mergi si pina acasa.

Era ceva logica in aceasta afirmatie, dar eu tot credeam ca e o gluma medicala. Apare, insa, asistenta sefa si cind acest fenomen are loc, iti dai seama ca totul e serios. Imi spune ca ar trebui sa o sterg din spital.

Bine, plec ma gindesc eu, dar cum? Aveam doar o pijamaluta cu flori si o imagine in urbea natala. Cum as fi putut sa plec acasa, asa? Nu tu haine, incaltari, mama plecase acasa cu gindul sa-mi mai faca mincare, caci ea credea (na, si eu) ca mai stau in spital.

Am iesit pe hol. Un domn fuma cu o mina, iar cu cealalta tinea o perfuzie cu un fir care iesea din el.

“Fiti amabil, aveti o cartela de telefon?”

Desi cu iz de cretacic, situatia era urmatoare: pe vremea mea (haha) nu existau mobile, ci telefoane publice. Iar eu n-aveam cartela.

Omu’ imi da cartela lui, o sun pe mama pe fix sa vina sa ma ia. Am plecat, urmind sa vin dupa 10 zile sa-mi scoata atele, ceea ce am si facut. M-am reintilnit cu colega mea de salon, ea revenise cu o infectie si trebuia operata din nou. Majoritatea reveneau cu infectie, eu am avut noroc, caci nu ma cususera chiar etans. Intr-o parte operatia era cam largaita si pe acolo a curs in astea 10 zile tot puroiul pina cind s-a oprit de la sine. Ma rog, nu chiar de la sine, caci eu observasem ca daca fac efort, curge mai mult. Am fortat un pic procesul, am mers mult in fiecare zi, mi-am schimbat pansamentul sa n-ajung din nou de unde plecasem.

Ah, de unde plecasem? Poate de la ideea ca si pacientii sunt oameni, chiar daca nu par atunci cind sunt imbracati cu o pijamaluta cu floricele…

Precizari: Aceasta este doar experienta mea. Sunt sigura ca exista si medici care nu-si dau afara pacientii care nu erau in salon la ora cind fac ei vizita, pe motiv ca nu stiau ora la care isi fac ei vizita. Daca as fi stiut, zau ca as fi stat. 

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *