Cum mi-au dat lacrimile pe sestache in sala de asteptare a unui notar de apartament

Nu cred ca am mentionat pina acum, dar sunt in plin proces de transformare din scriitoare in scriitoare antreprenoare. Nu tineam neaparat sa fac asta, insa n-am putut fi de acord cu statul roman care considera ca scrisul e o activitate atit de banoasa incit pot renunta cu usurinta la aproximativ 35% din suma luata pentru fiecare rind scris si inregistrat in contracte de drepturi de autor.

Asa ca mi-am luat inima in dinti si am zis, fie, imi fac micro-intreprindere. Story Studio, asa se cheama si e in facere. (Bine, initial as fi vrut sa se cheme What if?, numai ca numele nu era disponibil, asa ca asta a devenit slogan. Stiu ce o sa spuneti, nu e “call to action”. E foarte bine ca nu e, m-am saturat de call to action-uri pina peste cap, inca n-am scapat de “click aici”, desi a trecut ceva timp. In studioul meu de povesti, nimeni nu e indemnat sa faca nimic. Doar sa se intrebe “ce ar fi daca?” si e de ajuns. Asa incepe orice poveste).

Revenind, in afara de nume, cel mai mult imi place la firma asta ca e cu “raspundere limitata”, ca stiti ca nu sunt prea responsabila. Sau nu eram, pina saptamina trecuta, asa, cind am inceput demersurile.

Pentru ca brusc, de cind cu antreprenoriatul, m-am transformat. Cred ca acum sunt mult mai responsabila.

Asa simtind in suflet si in agenda, stateam eu azidimineata in holul de asteptare al notarulului, pentru specimen de semnatura si declaratie pe propria raspundere. Imi deschid responsabil rucsacul- birou sa mai lucrez, responsabil, la ceva conform deadline-ului de azi. Ca angajat, poti sa o lalaiesti, ca antreprenor, nu.

Si ca sa vad ce sa lucrez, imi deschid agenda in care mi-am notat de cu seara (nu orice seara, duminica seara), planul pe urmatoarele 2 zile. Atit pot, deocamdata, cred ca lucrind cu mine voi ajunge si la 3 zile, de exemplu.

Daca mai puteti de atita responsabilitate, urmati-ma intre foile agendei femeii dure, organizate si responsabile care tocmai am devenit.

IMG_7535

Si mi-au dat lacrimile de surpriza si de iubire. Dar sunt intr-un loc public, printre oameni mai in virsta care, asteptind sa semneze acte de succesiune, se pling de dureri de urechi dupa dus. Maschez lacrimile printr-o aplecare (responsabila) asupra rucsacului-birou si il string la loc pentru ca eu nu pot lucra in conditiile astea.

Imi tremura mina cind dau specimenul de semnatura, si sunt sigura ca notarul crede ca am emotii cu raspundere limitata. Si cind colo, marco polo, e dragoste neconditionata.

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *