Cum a fost ca voluntar la festivalul H.C. Andersen

Am zis sa intru si eu in rindul lumii daneze si sa ma inscriu ca voluntar sa vad cum e. Am ales festivalul HC Andersen pentru ca oricum voiam sa merg si, in plus, aplicasem si eu cu un proiect la ei (fara succes). Prima intilnire cu voluntarii, “sedinta” de dinainte m-a impresionat. In jur de 130 de oameni foarte diferiti: studenti, pensionari (acestia din urma predominanti), straini, danezi, mame cu copii in brate, mame cu copii acasa (eu si mama unui coleg de clasa cu Tudor, dintre cunoscute), doamne arajate, doamne mai sportive. M-a frapat sa vad amestecul asta social, pentru ca, din firava mea activitate de voluntar din Romania as fi putut veni cu un “profil” destul de exact al celor care raspund la voluntariat.

Aici insa voluntariatul e sport national. Cind un organizator multumeste la final si spune “nu am fi reusit sa facem acest eveniment fara voi” e adevarat. Sa platesti pentru o saptamina peste 100 de oameni arunca in aer orice buget, mai ales unul danez. Insa voluntariatul merge dincolo de evenimentele locale, care se impart si ele in doua categorii. Pe de o parte, sunt festivalurile de muzica si concertele cu bilete scumpe unde merita sa muncesti 16 ore ca voluntar (in total, nu deodata) si sa ai accesul gratuit. Pe de alta parte, sunt festivalurile gen cel la care am fost eu, unde aproape toate activitatile sunt gratuite pentru public (exceptie fac spectacolele la teatru). Insa exista site-uri cu foarte multe alte optiuni de voluntariat: vinzator la magazinele Crucii Rosii, asistenti sociali (am o colega la scoala de daneza care asta face – se intilneste cu un grup de oameni cu dificultati in a stabili relatii sociale, gatesc impreuna, joaca board games, etc) si multe, multe alte posibilitati.

Revenind la festivalul Andersen. Ne-am intilnit cu totii intr-un restaurant din centru, ne-au spus in mare ce se va intimpla si care sunt regulile pentru voluntari (gen sa nu consume bauturi alcoolice in timpul serviciului), apoi am mincat cu totii ce comandasem in prealabil pe mail. Am mai baut ceva la alegere, eu am ales bere bere ca nu incepusem programul. 🙂 Cine voia putea sa mearga si la un concert dupa. La plecare ne-au dat kitul de voluntar.

In prima zi a festivalului, m-am prezentat la “casa voluntarilor” sa-mi iau costumatia (tricou si hanorac) si primul task. Pe mail, primesti doar informativ daca esti in echipa de service, de patrula, un program orientativ pe care trebuie sa-l confirmi inca o data daca se “pupa” cu programul tau. Pentru ca atunci cind te inscrii, in afara de cazier, trebuie sa selectezi si programul in care ai fi disponibil. Din 7 zile de festival, eu am ales 4, de la 8 la 16.00.

M-au trimis in castelul Craiesei Zapezilor. Adica in sediul gol al unui magazin din centru care se umpluse de 300.000 de piese lego albe trimise direct de la fabrica Lego pentru ca oamenii sa construiasca ce vor ei pe tema povestii. Asta e alta treaba buna pe care am observat-o: activitatile indoor din cadrul festivalului au fost in astfel de sedii scoase la inchiriat. Pentru ca nu prea aveam multe de facut, am construit si eu. La un moment dat, mi-au venit ajutoare.

La ora 15.45, i-am zorit pe cei care construiau si nu mai terminau (dintre care un el si o ea la vreo 50 de ani care se apucasera de ditamai catedrala monumentala) sugerindu-le sa vina a doua zi, ba chiar toata saptamina, iar la 16.00 am inchis lumina si magazinul conform programului.

Luni, m-am prezentat iar la casa voluntarilor, am fost trimisa impreuna cu citiva alti sa ajutam la o scena din fata primariei unde urma sa fie un spectacol. Eu, de un metru juma, ceilalti- doua doamne, doi domni- trecuti de prima (si a doua) tinerete, tipul de acolo a ramas putin uimit. “Eu am cerut…doar patru!” a zis incurcat, dar ne-am dat seama ca nu numarul nostru il debusola, ci calitatile noarte fizice. Ce sa faca el cu noi acolo, pe schele? Pina una alta, ne-a pus sa caram niste saci usori de la sediul lor la scena sa ne tina ocupati, probabil. Am luat vitejeste 2, chiar erau usori, cu niste pinze in ei, dar pina am ajuns la destinatie ma dureau deja miinile. Nici colegii mei nu pareau mai bine. Apoi Robert (responsabilul de scena) si-a luat inima in dinti si si-a propus sa riste.

Ne-a zis ca pe schele trebuie sa fixam niste scinduri de lemn pe care urmau apoi sa fie fixate cabluri. Am trecut la treaba, am prins soricei de scinduri cum mi-a zis. M-am zgiriat, taiat, lovit peste degete, dar, cumva am terminat. Apoi, mi-a dat o banda de metal, o bormasina si niste cuie (pe care le-am pus, profesionist in buzunar) si mi-a zis sa infasor banda aia si sa pun suruburi. Ok, am infasurat, dar sa pun un surub, bag bormasina, apas pe buton, nimic.

Wrong direction!, zice el.

Ma uit la cui, parea ok, adica perpendicular. Ridic nedumerita din umeri. Imi ia bormasina din mina si apasa un buton, mi-o da, reusesc. Am inteles apoi la care direction se referea. La al doilea am reusit (dupa ce, evident, am uitat ca am cuie in buzunar si am bagat mina cu incredere. Dar n-am schitat nici un gest). Si in timp ce ma luptam cu primul cui din viata mea total inserat intr-o scindura, Robert ma intreaba:”Are you an artist?”.

Am stiut din tonul vocii ca nu se referea la cum minuiam bormasina. Ii zic: “Kind of, I write” (daca bineinteles, imi mai ramine vreun deget nedureros pina la finalul zilei.Intelegator, Rober imi spune ca si el makes music, dar na, munca la scene pays the rent. Norocos, eu daca as lucra la scena n-as plati nici un kilogram de morcovi. Se pare ca deschiderea mea de a invata (sau teama ca ceilalti voluntari ar fi in pericol si mai mare) i-a strinit increderea, caci m-a pus sa ma urc pe schelele alea si sa mai fixez cite una alta. Din nefericire, shiftul meu la scena a fost unul scurt, asa ca atunci cind ceasul primariei a batut de fix, mi-am luat ramas bun si am zburat degraba spre casa voluntarilor pentru un nou task.

Acesta nu a intirziat sa apara si asa am ajuns la o mica scena unde avea se fie un spectacol pentru copii. Rolul meu? Sa fiu pe acolo, cu ochii pe copii sa nu pateasca ceva. Am mai impartit si niste flyere la profesori. Asa am cunoscut-o pe doamna cu broasca cu care m-am inteles de minune din prima. Si ea a fost bucuroasa cind a aflat ca am scris o carte pentru copii, apoi imediat dezamagita ca nu scriu in daneza. Ar fi vrut sa-mi trimita ce a scris ea, mai multe povesti pe care i le-a spus broasca. Prima dintre ele constituia subiectul showului. A ramas ca pastram legatura, am filmat un filmulet de si l-a pus pe pagina de fb si imi multumesc mereu, ca e cel mai vizualizat filmulet. Apoi mi-a dat si ea like la e-book. Adica chiar pastram legatura care, banuiesc eu, a devenit mai puternica cind i-am tinut broasca si decorul sa nu i le ia vintul.

A treia zi, am fost la Odeon unde se juca o piesa inspirata din povestile lui Andersen pentru scoli. Eu trebuia sa scanez bilete (daca venea cineva si cu bilet) si sa bifez pe o lista de la ce scoala erau copiii care intrau pe intrarea E. Inauntru ii prelua altcineva si-i aseza pe locuri (slava domnului). Plus ca la usa mai eram cu cineva de la teatru. Era cit pe ce sa ma relaxez, cind deodata l-am intrebat de cind lucreaza si mi-a raspuns ca aia era prima lui zi. Dupa ce au intrat copiii, am plecat. A fost cel mai usor si banal shift, dar am avut noroc. Cu o zi dupa, in timpul spectacolului, s-a declansat alarma de incendiu si, desi era o (stiuta) problema la senzori, protocolul e evacuare a fost respectat ca la carte si voluntarii au evacuat cam vreo 300 de copii. Apoi le-au carat ghiozdanele de la garderoba. Si au vorbit cu pompierii. Si cu presa.

 

A patra zi, am inceput vitejeste cu niste sters de apa de ploaie de pe mese. Apoi iar supraveghere discreta la un spectacol de copii. Adica nu prea mare lucru, dar e mereu bine sa fie cineva just in case. Poate se bloca vreunul in cutiile alea. Am incheiat apoteotic cu numarat oamenii din parc. Serios. Mi-au dat un aparat de numarat si i-am numarat pe cei care stateau in fata unei mici scene. Misiune grea, erau 23, dar unii plecau de sub ochii mei asa ca dilema a fost: ii trec pe toti sau doar pe cei care ai ramas?

Am raportat, apoi am plecat acasa. Voluntariatul meu se incheiase, desi festivalul mai continua pentru 3 zile si ar fi fost bucurosi sa mai vin, insa eu mai aveam si alte treburi. A fost o super experienta pentru mine din care am iesit cu o admiratie profunda pentru colegii mei pensionari. Unii faceau 10 km pe zi (cei din echipa de patrulat orasul si impartit programul zilnic), erau plini de energie, mereu cu zimbetul pe buze, curiosi. Ma intrebau tot felul de lucruri despre mine, vorbeau cu mine daneza (sa exersez, caci stiau foarte bine si engleza) si nu refuzau nici o “misiune”. Unii erau de cinci ani voluntari la festival, devenisera chiar prieteni si-si povesteau vietile la pauzelele noastre de sandvis sau la cafea. A ramas ca ne vedem la anu’.

 

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 2

  1. Gadjodilo says:

    Bravo! te citim cu drag. keep on keeping on.

  2. Joe says:

    Multumesc. Ma straduiesc 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *