Despre coronavirus. Marea Oprire.

Ma suna tata acu’ vreo 2 luni, sa fie. Tata nu ma suna prea des, nici eu pe el, nu stiu cum, am ajuns sa ne pastram apelurile doar pentru chestii importante de comunicat. “Stiri” din lumea noastra- a lui sau a noastra. Sunt putine, asa ca ne sunam rar. Cind m-a sunat el, faceam gimnastica, ochii imi ieseau si intrau sistematic in orbite, spre si dintre ecranul telefonului cu aplicatia cu coach-ul meu virtual si nemilos. Ii dau mesaj ca-l sun imediat ce termin cu tortura personala, daca nu e urgent. Nu era.

“Uite, tata, te-am sunat sa te intreb daca sa-ti trimit niste peste ca vine Oprirea.”

“Ce vine, tata?”

“Oprirea!”, raspunde el mai nemilos decit coach-ul virtual.

“Ce e asta?”

“Interdictia de pescuit, n-o sa mai fie peste pentru citeva luni, vrei sa-ti trimit?”

Panicata de Oprirea asta brusca, despre care nici nu stiam cind/ cum se intimpla, cad prada tentatiei papilelor de a mai simti un peste adevarat. Somn, crap, stiuca. E peste si pe aici, dar, daca nu-l prinzi tu, are tendinta sa fie foarte scump la vinzare. O chestie cu care nu m-am obisnuit pina acum pentru ca, da, m-am nascut si am crescut pe malul Dunarii, iar acolo nu dai o avere pe un peste.

Si ma panichez la gindul Opririi, si imi trimite tata pestele. Iar noi i-am cinstit memoria lui de ghinionist cu prieteni, vin, mamaliga si recunostinta pe care, sincer, nu cred ca le-ar fi primit daca ar fi fost prins in alt moment al vietii lui.

Mi-am amintit de sentimentul asta de “oprire” alaltaieri. La numai citeva ore dupa ce am scris postul anterior, totul s-a schimbat: numarul celor cu coronavirus a crescut (daca nu ma insel, sunt cam 700 de cazuri acum), iar autoritatile au luat masuri mult mai stricte. Pentru ca dupa amiaza si seara nu sunt online (am redus propriul screentime ca sa dau un exemplu memorabil copiilor, sper! yey! bravo, mie si numai mie!), am ratat toata panica imediata.

Cind, intr-un final, am reusit sa ii conving pe cei 2 sa se schimbe in pijamale, sa se spele pe dinti, dupa ce au mai mincat nu stiu ce ca le era foame si au baut ca le era sete, dupa ce s-au spalat din nou pe dinti, dupa ce le-am citit povestea de seara, dupa ce i-am asigurat ca e ok daca stau in pat, asa, linistiti, chiar daca nu le e somn, dupa ce eu am adormit putin si inaintea lor, m-am trezit, m-am mutat in camera noastra, Oprirea venise deja.

Scolile s-au inchis pentru doua saptamini, danezii au dat si ei niste raite prin in supermarketuri si au hamsterit (imi place mult vorba asta) de-ale gurii si hirtie igienica, in timp ce unii isi pusesera deja la profile poze ca nu, nu vor hamsteri de pandemia asta. S-au anulat toate evenimentele, chiar si petrecerile pentru zile de nastere ale copiilor, s-au inchis restaurante, cafenele, biblioteca.

Orasul e gol si tacut, vremea e cam labila, ba ploua, ba iese soarele si asa de vreo 20 de ori pe zi, iar pe mine m-a prins Oprirea fara nici un plan si cu 2 copii acasa. Singurul lucru bun e ca pare ca timpul s-a dilatat, o zi nu mai trece intr-o clipa si asta imi da un sentiment de liniste. Sunt ca un peste care a reusit sa prinda in viata Oprirea, si acum se gindeste cum si ce sa faca sa fie cu folos si cu bucurie.

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *