Copii voiosi la Vulcanii Noroiosi

Unul dintre lucrurile de care ne-am dat seama destul de repede de cind avem doi copii e ca e absolut esential sa nu stam cu ei in casa. Morti, copti, obositi, raciti, cu chef sau fara, trebuie sa-i scoatem afara, sa-i ducem undeva, oriunde, sa-si consume energia pe care, daca e sa ma intrebati, nu stiu de unde o au (nu din alimente, asta e cert).

Parcurile nu-si mai fac datoria, poate pentru ca merg in parc in fiecare zi, de doua ori chiar, si s-au plictisit de ele. Asa ca, pentru week-enduri, incercam sa ne facem strategii mai complexe. Pentru simbata asta, de exemplu, planul era sa mergem pe Muntele Rosu, o excursie de o zi: ajuns, urcat, stat pe acolo, mincat, coborit.  Suna minunat. Dar nu ne-am putut tine de el, ne-au impiedicat doi dinti care tocmai atunci si-au gasit sa iasa, o noapte in care n-am dormit bine, o dimineata in care ne-am trezit prea tirziu (adica la 9, cind plecarea ar fi trbuit sa fie la 8) si un copil suparat de toata afacerea. Asa ca am esuat din nou, intr-un parc, iar seara in Que Passa, la un concert rock aniversar.

Duminica, in schimb, situatia s-a imbunatatit vizibil asa ca, desi ne-am trezit tot tirziu (de data asta din cauza concertului, nu a dintilor 🙂 ), am luat repede o limonada si niste fructe si am tisnit-o spre prietenii nostri, Vulcanii Noroiosi. M-am lamurit si eu, intr-un final, care sunt Piclele Mari si Piclele Mici, ca mereu le confundam, asa ca pot fi mai exacta acum. Noua ne plac Piclele Mari Mici (care-s mai mari decit alea mici), adica locul unde nu ajungi cu masina pina in buza vulcanului, nu exista pensiuni si nici aglomeratie. Exista, in schimb, un mic deal de urcat, un peisaj de vis, o baraca cu racoritoare si inghetata, niste doamne care fac mincare buna la foc (ciorba, cirnati de Plescoi, gogosi) si intotdeauna, dar intotdeauna, o rulota cu un cuplu german acolo.

Si asa ca, dupa ce mergem la vulcani, coborim, mincam, eliberam copiii pe dealuri sa alerge cit vor, ne intindem o patura si ne uitam la calatorii germani ce stau lungiti la umbra rulotei lor, promitindu-ne a o mia oara ca intr-o zi, intr-o zi cu soare, cind copiii vor fi destul de mari cit sa-si vada de treburile lor, o sa ne vedem si noi de ale noastre si o sa ne parcam rulota linga nemti.

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 2

  1. caroline maria says:

    Hei…am descoperit recent blogul vostru ..e o incantare ! imi place cum scrii..imi dai idei , vad locuri noi cu voi …o singura nemultumire am: nu am buton de like ..sa-mi arat si eu aprecierea si faptul ca am citit articolul 🙂 Cred ca se cere 😛

  2. Joe says:

    Multumim, ai dreptate, sa vad cum sa fac, ca nu prea ma pricep la asta 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *