Cici says, cici does

Intre ceea ce unii ar numi “prea mult” si altii “prea putin” am fost eu care am simtit ca a venit momentul sa o intarc pe Pizza. Drept care, saptamina trecuta, acesta a fost subiectul vietii noastre care mi-a luat toata energia si toate gindurile (in caz ca va intrebati unde a disparut avintul blogeristic).

N-a fost o decizie usor de luat, dar am facut din nou, cum am simtit. M-am intrebat, daca ar fi sa elimin toate ideile, toata presiunea sociala din jurul alaptatului, toata documentatia, toate exemplele de mame care au facut asa si pe dincolo, ce as face, ce simt eu si numai eu? Mi-am raspuns si am facut.

Pe de o parte, pentru ca mi-am pierdut rabdarea pentru acest du-te vino in continuu. Ca si in cazul Ozonului, banuiesc ca un an si jumatate e un milestone ceva, in viata lor cind au tras amindoi de mine mai mult decit de obicei. Imi amintesc perfect cum si in cazul lui, si al ei, statul nostru impreuna consta, majoritar in tras de bluze in sus.

Si mi-am pierdut si motivatia, cred. E asa o chestie cind ii vezi cum cresc si devin mai independenti cu fiecare zi. Ea, de exemplu, se descurca perfect cu imbracatul (doar pantaloni si fuste, la bluze mai are nevoie de ajutor), cu incaltatul si descaltatul, isi duce singura scutecul la gunoi si cana din care a baut sau farfuria din care a mincat la bucatarie. Maninca singura, se spala pe dinti singura, isi alege cartile pe care vrea sa i le citesc. Nu accepta ajutorul decit foarte rar, in schimb, i-l ofera lui fra’su si de nu stiu cite ori i-a adus tenisii sau i-a strins jucariile atunci cind lui ii era prea lene s-o faca. Si vorbeste: in afara de mult-uzitatul mama, tata, dede (de la tudor- Dudu- dede) si nene (aka Nero), zice banana, nani, mar, apa, caca, nani si inca si mai cite. Dialogurile noastre, desi compuse numai din cuvinte de doua silabe sunt foarte savuroase si la obiect.

Si cu cit o vad pe ea mai descurcareata cu atit am avut convingerea ca aceasta etapa s-a incheiat.

Bebelusenia lor a fost cea mai semnificativa perioada din viata mea: nicicind nu m-am simtit mai importanta si mai valoroasa (pentru ca nici n-am fost, asta-i adevarul) decit cind boturile astea de oameni ma considerau lumea lor. Iar laptele din titze, dependenta lor de mine si de el a fost marturia mea ca am fost. Plus ca e misto sa ai lapte in titze.

Tocmai din acest motiv, intarcarea asta a avut si o doza mare de nostalgie. Pentru ca era ultima data cind alaptam, dat fiind faptul ca nu mai avem in plan inca un copil. (Nu zic niciodata niciodata, dar s-a facut cam tirzior, pentru mine, cel putin).

Asa ca mi-am luat inima in dinti si, intr-o dupa-amiaza i-am zis. Ana, gata cici. Are un fel de “au”. La care ea s-a dat repede jos din bratele mele si a fugit sa-mi aduca sticla lor de nurofen. Prima noapte a dormit numai in bratele mele, a doua zi m-a mai intrebat din cind in cind. Apoi lucrurile au inceput sa reintre usor, usor in normalitatea lor, banuiesc. Zic banuiesc, pentru ca inca se trezeste noaptea de vreo 2, 3 ori, iar eu, pina acum n-am fost obisnuita sa ma trezesc cu adevarat noptile. Si nici Babicu’, preferat de ea in multe plimbari nocturne, caci pieptul lui e mai lat, si mai viguros si cu mai mult loc de dormit.

Sunt in continuare linga ea, ca intotdeauna, mai putin cu “cici”, pentru care in sfirsit, dupa 3 ani de alaptat (cumulat, cum ar veni) am si un mesaj: imi pare rau ca mi-am imaginat/ dorit sa fiti in zeci de feluri in care nu aveati cum sa fiti, cind de fapt, ati fost fix asa cum a fost cel mai bine: niste cici de treaba.

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *