50 de carti

Ieri seara am sarbatorit cartea cu numarul 50. Atitea a citit, acasa, de cind a inceput inceput scoala (august) si pina acum. Carti mai mici sau mai mari (pe care le imparteam pe zile, pe capitole) despre orice: carti de povesti, carti despre animale, despre fotbalisti, despre corpul uman, despre insecte, despre cum sa faci un sandvis, despre orice.

Preferata noastra e seria cu Gido (se pronunta “Ghilu”), o creatura aiurita care cade mereu intr-o gaura din pamint pentru ca nu e atenta si se uita la soare. Drept urmare, aterizeaza intotdeauna pe un tarim si intr-o situatie in care e la un pas sa fie mincata de alta creatura (dragoni, capcauni, lupi, urs, monstri, extraterestri, etc). Mare noroc ca Gido are o piatra magica si, dupa ce se tot straduieste sa scape prin fuga, o foloseste si ii transforma pe agresori in ceva inofensiv (de obicei, varianta lor mai mica). Mai avem un pic si terminam seria. Nu folosesc pluralul din solidaritate, chiar le citim impreuna. Daca la inceput foloseam google translate, acum folosesc Tudor translate. E mult mai bun, ma ajuta mult cu pronuntia, ma corecteaza, ma incurajeaza. 🙂

Apoi a mai fost o carte, foarte realist ilustrata despre cum nasc caii. Asta s-a lasat (din nou) despre o discutie la fel de realista si sincera despre cum i-am nascut eu pe ei si despre cum se fac copiii (in general).

Si mai sunt niste carticele cu Albert, un pitic care traieste intr-un dulap cu sertare. E un pitic mai emo, asa, nu intra in belele ca Gido, ci are un mod foarte pasnic de a admira lumea, de a-si cauta prieteni. Provocarea lui maxima este sa paraseasca dulapul pentru mici calatorii de (auto)descoperire. Stiti, genul ala de pitic care-ti da o stare de bine. Imi place de Albert, dar parca imi place mai mult de Gido.

Dar exista si carti care m-au informat, la propriu. De exemplu, una despre Zlatan, viata lui, familia, cluburile la care a jucat, de cite ori a fost jucatorul anului, cum fura biciclete cind era tinar si cum unii cred ca e cam nesuferit. Si unele despre rechini, despre ce credeau oamenii pe vremuri si multe altele.

Teoretic, ar trebui sa citeasca o carte pe zi, adica sa petreaca cel putin 20 de minute citind. Practic, hm, ne iese cam o carte la 3..4 zile? 🙂 Si asta pentru ca sunt zile si zile: zile cu fotbal in care e obosit, zile de weekend in care citim doar o carte, zile cind uita sa schimbe cartea la scoala.

Partea cea mai buna e ca la scoala nu exista “scapare”. Isi incep fiecare zi citind (fix cele 20 de minute) si asta mi se pare una dintre cele mai bune idei.

Prin urmare, ieri am sarbatorit cartea nr 50. Nimic grandios, i-am zis doar ca ii dau un pupic. El a zis ca vrea ceva bun. Am cazut de acord la un pupic si ceva bun. Si pentru acel “ceva bun” (v-ati prins, ceva bun= ceva dulce), am facut exceptie de la regula “dulciuri doar in weekend”. Ceea ce l-a facut pe Tudor sa spuna ca “e petrecere”.

Da, e o sarbatoare, pentru mine, Cartea nr 50.

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *