Un fel de bilant (sau ceva asemanator)

S-au adunat mai multe posturi incepute si neterminate in drafts si am zis sa le adun intr-unul singur, ca sa fiu “la zi”. Evident ca in paralel imi propun sa scriu mai des pe blog, dar ideea asta nu are nici o legatura cu sfirsitul anului. Asta imi zic ca o sa fac in fiecare zi.

Intimplarile de mai jos apartin insa lui 2017, asa ca le povestesc repede aici pina cind nu devin niste amintiri prafuite.

Stapina beculetelor rasucite. Am avut pentru 3 zile (ca atit a durat, nu ca m-au dat afara sau ceva) primul job 100% danez: am facut niste decoratiuni de Craciun. Imaginati-va un fel de poarta, un arc de cerc metalic ce trebuie acoperit cu crengi de brad si beculete ca atunci cind o sa treceti prin el sa simtiti spiritul Craciunului. Asta am facut eu trei zile, trecind prin diverse stadii. La inceput, am fost foarte atenta sa nu incurc ceva pe acolo (nu sunt prea priceputa la creatii manuale), apoi am inteles si facut intocmai. Dupa care a urmat marea plictiseala, mai ales ca Babicu’ a fost avansat la circuite electrice si am ramas singura la coroana. Mi-am dat seama ca nu m-am mai plictisit asa de ani de zile, de pe vremea cind lucram intr-o corporatie si erau unele zile cind imi venea sa musc din birou din cauza monotoniei. Si am fost recunoscatoare, retroactiv, fiecarei zile in parte care a trecut de atunci cind nu s-a mai intimplat asta. Dupa care mi-am dat seama (probabil ca un beculet din ala din instalatie mi s-a aprins in cap), cit e de tare ce fac, de fapt (in afara de banii de chirie pe o luna). Pentru prima data in viata lucram ceva ce nu implica gindit (prea mult). Un fel de vacanta pentru creier. Am inceput sa-mi imaginez ca fac portaluri in timp, ca oameni obisnuiti vor trece prin portile alea si vor iesi pe partea cealalta transformati (din grasi – slabi, din batrini tineri, din singuri -combinati, etc), fara sa inteleaga nici ei prea bine ce li s-a intimplat.  Sau poate vor iesi in alta parte a globului, sau pe alta planeta. Ah, cum ar fi, te duci la mall, treci printr-o poarta decorata de Craciun (de mine, dar asta e doar un detaliu) si te trezesti singur in Sahara. Am inceput sa pun suflet, sa fiu constienta de fiecare beculet, fiecare crenguta. E adevarat ca m-au ajutat mult la asta si degetele care incepusera sa ma doara. La finalul celor 3 zile, am ramas cu o singura intrebare: de ce, oare de ce nu am invatat in toti anii astia sa fac ceva practic, concret, folositor? De ce niciodata nu mi-a trecut prin cap ca o meserie poate fi mai folositoare (mie si omenirii in general) decit o facultate de produs cuvinte?

Intr-o bizara coincidenta, la doar o zi dupa ce mi-am incheiat primul meu job meserias, am citit textul lui Vintila Mihailescu – Ce o să te faci tu cînd vei fi mare?

Inca nu am un raspuns la aceasta intrebare. Tot mai sper ca o abilitate, un talent nedescoperit sau prea adinc ingropat, un last minut hobby, ceva, ceva (pe genul reveleatie – merg pe strada, gasesc niste andrele, ajung acasa cu ele si fac un superpulovar, il pun pe instagram…ah, si de acolo stiti voi) va iesi la iveala in ultimul moment si ma va salva. Insa mi-e teama ca genul asta de chestii nu se gasesc pe jos pe strada, ci se invata in scoala. Iar eu n-am scoala aia, drept care tot trimit aplicatii la joburi de copywriter, content writer si in general tot ce contine cuvintul writer. Dar…

(Tot) Fara job. Previzibil enough, nu am job, deocamdata. Doar nu credeti ca ati fi scapat fara check-in-uri la companie si foto pe Instagram cu “prima zi la birou”, hastag happy/ imadeit/bactowork. Dupa ani de zile in care n-as fi facut asta nici fortata, acei ani in care visul cel mai mare a fost sa fiu freelancer, mda, sunt freelancer de vreo 4 ani. Si am inceput sa am fantezii cu programul de la 8-17.00, salariu fix, si alte beneficii incluse. Poate pentru ca e atit de greu sa obtin jobul ala, in special aici. Zic in special aici, pentru ca Danemarca (asa cum aveam sa aflu) e o piata dificila. In primul rind sunt putini, nevoia de writeri e si mai mica, daca au totusi nevoie sunt preferati nativii englezi (pentru textele in engleza) si danezii pentru textele in engleza, si in daneza si pentru tot, ca regula generala. Aceasta fiind situatia, cred ca sunt sanse mai mari ca portile mele sa se transforme in portaluri, decit sa ma angajez eu ca writer in Danemarca. Situatiile speciale, cer masuri speciale. Asa s-a nascut…

Oferta mea de Black Friday. In disperare de cauza (si pentru m-am gindit eu ca astia nu ma angajeaza in Danemarca pentru ca n-am nici un proiect facut aici), de Black Friday am lansat pe LinkedIn o oferta de nerefuzat. Adica m-am oferit sa scriu o luna, gratis, pentru o companie daneza. Sa vad si eu care e piata, daca au oamenii nevoie de writeri si poate n-au bani, hei, ne intelegem noi, asta-i problema?.

Am primit mai multe solicitari, am ales una al carei autor parea ca intelege perfect ca imi doresc recomandari (alt lucru pretios aici), ce mai, parea ca are potential. Plus ca mi-a placut si proiectul – un site de design inspirat din wildelife care promite sa doneze 50% din profit sa salveze speciile pe cale de disparitie (writers included, maybe). Schimbam citeva mailuri, imi explica, imi cere un text pentru About Us, il scriu, e fericit, il pune numaidecit. Mai zice ca vrea un post pentru blog, il scriu, il trimit. Si mai spune ca poate si un press release. Ii raspund ca da, sigur, pot sa scriu un press release, vestea proasta e ca nu mai citeste nimeni comunicate de presa in ziua de azi si, daca ar vrea sa apara in revistele de design, sa selecteze citeva, ne uitam la ce oameni lucreaza acolo si facem ceva diferit si personalizat sa le atragem atentia. Gen, sa-i surprindem placut si sa speram ca apare in ele. Ii scriu citeva idei de ce am putea sa facem. Si de atunci nici ca a mai dat vreun semn, o fi fugit la rinocerul negru in mlastina sau ceva.

As avea toate motivele sa ma deprime toata treaba, dar n-am timp pentru asta, pentru ca…

Am proiecte. Am inceput de citeva luni o colaborare cu Bitdefender, sunt freelance writer, totul merge mai bine decit mi-am imaginat. Mi-era teama ca n-o sa pricep si n-o sa stiu ce sa scriu. Nu numai ca nu e cazul, ba imi place foarte mult. Chiar ieri m-am surprins povestindu-i lui Tudor ce e un hacker si ce face el si avind o discutie de juma de ora pe cybersecurity. Imagine that! Azi m-a intrebat ingrijorat daca tati are antivirus pe laptop. “Nu, dragul meu, tati are doar apa pe laptop. Dupa ce-l repara, isi pune si el”. Lasind la o parte our personal technology fails, mi se pare foarte tare ca am inceput atit de firesc partea de educatie tech cu Tudor si ca sunt implicata in proiecte de continut care vor face asta pentru mai multi copii. Ca stiu ce sa-i zic, pentru ca am inteles. E un proiect extraordinar pentru mine, apreciez oamenii cu care lucrez, informatiile pe care le aflu si scopul lui final. Protejam copii de dramas from their digital lives. Ah, si apreciez si ca acesti copii informati si destepti vor salva intr-un final si speciile pe cale de disparitie. Vezi rinocerul negru de mai sus.

Daca mai rezistati, va mai povestesc despre…

Primele mele 3 workshopuri de povesti in daneza. Cind au trimis profesorii mesaj pe Intra ca parintii sunt invitati sa vina la scoala sa povesteasca despre ce fac ei, am zis sa stau potolita. Inca nu stiu atita daneza incit sa vorbesc lejer cu 24 de copii. Dar eu nu pot sa stau potolita, asa ca m-am inscris. Ei au fost bucurosi, eu m-am intrebat apoi de ce, dar de ce am facut asta. Ca o ironie a sortii si a tehnologiei nu am vazut mesajul in care eram intrebati daca vrem sa mergem doar la o clasa sau la toate cele 3 clase de a 1-a. Sau, ma rog, l-am vazut cu o zi inainte de vizita, cind nu mai era loc de dat inapoi. Si asa am ajuns eu, cu cartea cu Paienjenel in brate sa vorbesc copiilor in daneza (un discurs invaatat si exersat pe de rost inainte). Asta a fost usor: eu vorbeam, ei se uitau la mine ca la un extraterestru, apoi pe carte, nu pricepeau nici din ea nimic. Minunat, bravo, 10!

Apoi a urmat worshopul de inventat povesti, pentru ca, nu-i asa, m-am anuntat cu fast. In mod absolut socant (pentru mine) a fost bine. Profesorul lor m-a ajutat mult, mai reformula cind puneam intrebarea ciudat, imi spunea ce mai zic copiii (a fost haos- unii bombaneau, altii tipau si oricum nu cred ca stiam toate cuvintele cu care descriau ideile lor trasnite). A fost foarte bine. 3 workshopuri consecutive, 3 povesti, primele pe care le-am scris in daneza. Nu sunt nici pe departe foiletoane (ca postul asta, de exemplu), dar sunt, exista, le-am scris (si fara prea multe greseli, cum aveam sa constat la corectura). Copiii din clasa lui Tudor au si desenat, asa ca avem o carte mica pe care le-am printat-o si dus-o inapoi. In total, am avut 5 workshopuri, celelate 2 in engleza cu copii de expati.

 

 

Un 2018 si mai bun tuturor! Desi tocmai/ iarasi/ din nou mi-am propus sa scriu mai des, mi-e foarte clar ca asta se va intimpla la anu’!

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 2

  1. Trasca Denisa says:

    Buna om frumos,
    Sora mea mi-a trimis link-ul cu blogul tau, asa ca am ocazia sa citesc ceva interesant, autentic si inspirant.
    De obicei nu prea scriu comentarii la postari, dar azi o fac pentru ca am trecut( si continui sa trec) prin perioada asta de adaptare la o noua tara , de 12 ani suntem in Canada, o sa scriu un scurt , scurt bilant al acestor ani:
    -studii de limba franceza( vin de la tara ,asa ca eram avansata la franceza)
    -servit la restaurant in weekend( pentru evenimente : nunti, botezuri …, nu restaurant cu comanda dupa meniu).am amintiri foarte placute si amuzante( vorba ta, veneau banii de chirie) , faceam un job unde trebuia sa zambesc, sa ma plimb cu platoul printre invitati cu o singura replica, numele felului servit.
    Veneam din invatamant…eram fericita acum creierul meu linistit, crescusem la tara deci mersul este activitatea preferata pt mine.
    Am facut bani frumosi, mi-am facut cunostinte, prieteni si am supravietuit fara datorii.
    Eu cautam un job in invatamant( eram setata) si cineva m-a recomandat la o gradinita pt suplinire.
    Au trecut de atunci 13 ani, am refacut facultatea la timp partial( tot in educatie), am fost educatoare 5 ani intr-o gradinita de stat( tip de gradinita cautat si respectat), am invatat limba, m-am obisnuit cu sistemul si oamenii( asta cu oamenii s-a intamplat dupa o depresie scurta😉).
    Depresia a fost de mare ajutor, am avut timp de mine, am realizat ca vreau gradi acasa si am facut inscrierea la guvern( dupa 2 ani mi-au dat locurile)
    De 8 ani am gradinita mea , sunt educatoare in mediu familial, mi-am gasit “talentul ascuns”.
    Am adaugat doi membri familiei nostre, suntem 5 acum, asta ar fi cea mai mare realizare.
    Daca ar fi sa fac o concluzie, ce m-a ajutat cel mai mult a fost sa raman pozitiva, sa-mi urmez instinctul si sa profit de orice experienta , job, intalnire, boala…
    Aveti grija de voi, amuzati-va la maxim, in afara de sanatate nimic nu merita prea mare importanta.
    Va urez un an nou cu sanatate, cu joburile dorite, cu momente vesele si de neuitat!
    Denisa

  2. Joe says:

    Denisa, iti multumesc mult pentru ce mi-ai scris. Aveam nevoie de genul asta de incurajare. Culmea e ca si gindurile mele se indreapta tot spre o reprofilare inspre gradinite. Chiar am de gind sa ma interesez mai mult despre cum as putea incepe sa devin educator/ pedagog. Numai bine si voua si te mai astept pe aici! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *