Biciclometru

Acesta este aparatul care numara biciclistii (vizite, nu unici) care trec pe pista asta de linga casa noastra. Si e si ceasul meu care-mi spune in fiecare dimineata daca am intirziat sau nu.

In fiecare zi, ne trezim la 6.30. Fac cafeaua pentru noi, micul dejun pentru copii, sandvisurile pentru cei doi. Pe la 7 copiii maninca, de la 7 la 7.20 se mai cearta, pe la 7 si 20 incep sa se imbrace. E si ultima data cind ma uit la ceasul de pe telefon, in principiu, ca sa nu ma enervez.

Partea asta cu imbracatul poate dura de la 5 minute (intr-o zi buna) la 30 de minute (intr-o zi dificila). Cauzele pot fi multiple: de la certuri intre frati, la imbracatul unei singure sosete in slow motion, la motive serioase de a nu merge la scoala, gen: “mi-ai atins parul cind m-ai pieptanat”, “cred ca azi o sa racesc”, “mi-a intrat ceva in ochi”, “cred ca weekendul ar trebui sa aiba 3 zile”, etc. Daca n-as sti cit ii place la scoala, de fapt, nici nu mi-as da seama ca asta este o campanie impotriva sanatatii mele mintale. Insa pentru ca mi-am dat seama, eu inceput si eu propria mea campanie: il incurajez sa vina cu cit mai multe motive pentru care nu vrea la scoala ca sa le folosesc intr-o viitoare carte. De cind am pus problema asa, abia daca mai zice ceva si, daca mai zice, imi cere sa-i promit jumatate din vinzari. I-am promis, jumatate din 0 e foarte usor de dat.

Oricum ar fi (aproape) mereu intirziem, ceea ce e sacrilegiul suprem in Danemarca. Asa ca prefer sa nu stau cu ochii pe ceas, pe countdown-ul decaderii noastre sociale.

Cind, intr-un final, reusim sa iesim din casa, dispozitia se schimba in bine, suntem optimisti, (eu pentru ca nu ma uit la ceas). Si atunci trecem pe linga aparatul de numarat biciclisti si-mi dau seama cit e de grava situatia: daca sunt mai putin de 200 de biciclisti, suntem bine. Ideal e undeva pe la 170-185. Daca sunt mai mult de 200, suntem in intirziere, cu cit sunt mai multi peste 200, cu atit e mai tirziu. Cam pe la 220 suntem mincati. In acest ultim caz, incepe goana spre scoala. Ca sa marcheze infringerea noastra totala in lupta cu Cronos, mai bate si clopotul de la primarie la 8 fix.

Daca va intrebati cine observa ca intirziem, va raspund: toti copiii de la clasele 0-3, profesorii lor, directorul scolii, directorul adjunct si toti parintii. Toti sunt in holul principal, la cintecul de dimineata si, desi imi doresc cu ardoare sa fim invizibili cind ne alaturam lor, pina acum nu mi s-a indeplinit dorinta.

Luni dimineata, cind am trecut pe linga aparat, arata 923. Pina cind ratiunea m-a ajutat sa-mi dau seama ca s-a stricat aparatul, inima imi sarise deja din piept, rostogolindu-se pe pista, de era sa o calc chiar eu. Seara, la intoarcere cu Ana de la gradi, am facut si poza de mai sus si nu m-am putut abtine sa nu ma gindesc ce minunat ar fi sa pot da minutele inapoi de fiecare data cind trec pe linga aparat. Sa-mi fac rost de alea 10 care-mi lipsesc mereu…

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 2

  1. Natalia says:

    In ultimul aliniat mi-ai adus aminte de cartea Mecanica inimii 🙂

  2. Joe says:

    N-o stiu, ia sa mi-o comand! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *