Ana, suntem doaaar noi doua!

Asa cum probabil ati aflat deja, Ozonu’ e plecat in tabara, intimplare care mi-a redat-o pe Pizza in totalitate, in ritmul ei, cu preocuparile ei. Greu de separat si analizat copiii atunci cind sunt impreuna, pentru ca 99,9% din timp interactioneaza intre ei, intrerupindu-se si disputindu-si lucruri, actiuni, pe mine. Nu exista nici un moment de genu’ “el se joaca cu lego-ul lui”, ea cu papusile, nici macar “el cu 100 de piese de lego”, ea cu 20. Nu, totul e o negociere continua – ma rog, in asta incerc eu s-o transform, mai realist, e o lupta continua. Daca el incepe un joc, in secunda doi, ea e linga el, ca participant cu drepturi egale si invers. Daca, printr-o minune, ea are o preocupare solitara, Tudor are grija sa o deturneze inainte ca sa apuc sa gindesc ceva, nu sa zic. Nici o carte nu mai pot sa le citesc in liniste (ce concept ciudat!), el vrea la pagina 3, ea la 10 si cea mai inofensiva actiune se transforma, invariabil, intr-o disputa.

Asa ca de multe ori, privindu-i, ma tot gindesc ca niste cursuri de mediator mi-ar fi fost mai utile decit toate informatiile de parenting din lume.

Au si momente (rare, e drept) cind nu se lupta intre ei, ci se coalizeaza amindoi, impotriva mea. Tudor are un cintec pentru asta: “Ana, suntem doar nooooi dooooi!” si, daca aud acest cintec, cel mai adesea fac o prostie impreuna. De exemplu, sar in pat amindoi. N-am nici o problema cu saritul in pat, imi dau seama ca e distractiv, dar cind o vad pe ea, la 1 an si 4 luni, sarind, sarind, sarind pe margine si aruncindu-se fara nici un simt al pericolului, in dreapta si-n stinga, pe linga pereti, dezechilibrata tot timpul de sariturile mult mai ample ale lui fra’su, imi sta inima in loc de trei ori pe minut. De ce ma vad mai ingrijorata, de ce sar mai abitir. “E petrecere mareeee!” incep sa cinte (el cu vorbe, ea cu risete si interjectii), cu amindoua miinile in sus, si mai putine sanse pentru ea sa aterizeze in siguranta pe undeva. Si, bineinteles, asa cum experienta mi-a aratat exista doar doua moduri in care “suntem doar noi doi” se termina, cu acelasi rezultat: ori intervin eu si stric distractia (orice as face, tot asa se numeste), ori unul dintre ei cade si se loveste. In orice caz, cineva plinge.

Astfel incit, azidimineata, am inceput sa-i cint. “Ana, suntem doar noi douaaa!” Ce ocazie minunata sa ne (re)descoperim tihnit, sa vad ce vrea sa facem impreuna, cum sa ne jucam, fara bebelusi rapiti, alergatura, sperietura, saritura.

Si-a adus o papusa, a plimbat-o in carut, a sters-o cu un servetel umed pe fata, s-a tras de bluza tot zicind “cicici”. A venit la mine, ne-am pupat, ne-am imbratisat, am stat asa. Am desenat o pisica, un catel, ne-am mai pupat, ne-am mai imbratisat.

Apoi s-a desprins de mine si a tulit-o in dormitor unde a inceput sa sara in pat cu miinile in sus. Apoi sa alerge prin casa, pe binecunoscutul traseul, oprindu-se din cind in cind sa se asigure ca o urmaresc si ca o fugaresc cum trebuie. Si pentru ca tot nu ma ridicam la inaltele standarde stabilite de fratele ei, mi-a sugerat sa-i fac “bau!”.

Pentru citeva momente, azidimineata, am crezut ca e diferit sa cresti o fetita. Dar nu e, e tot petrecere mare! 🙂

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *