Adevaratele aventuri ale lui Paienjenel

Am scris cartea asta cu sufletul si cu disperarea corporatistei aflate in concediu de maternitate care simtea si stia ca nu mai vrea sa se intoarca la job pentru ca, nu-i asa, descoperise ca viata e in alta parte. (Aflase mai demult, da’ parca nu i-a venit sa creada). Nu-i vorba, ca mi-a fost si usor, toate intimplarile existau deja, le povestisem si le risesem cu Tudor de multe ori inainte. Da, Paienjenel e real, a existat, a locuit in casa noastra. I-am suflat pinza (Tudor, de fapt. eu am incercat mereu sa-l opresc) si i-am gasit un milion de motive pentru care, intr-o zi, si-a luat catrafusele si ne-a parasit. Cel mai plauzibil raminind, totusi, faptul ca i-am suflat pinza in fiecare dimineata.

Asta nu ma face neaparat o scriitoare buna. Dar eu am insistat. Am trimis manuscrisul la citeva edituri, convinsa fiind ca, in cel mai bun caz, daca vor raspunde, vor spune nu. Asta avea sa fie o dovada incontestabila a valorii mele, pentru ca toti scriitori buni au fost respinsi de nu stiu cite ori inainte de a fi publicati. Eram pregatita, stateam la primire inbox, cu un refresh fara prea mare speranta. Am avut dreptate, nu mi-a raspuns nimeni. In afara de un singur om, care a zis da, de era sa lesin pe loc. Am avut indoielile mele referitoare la pozitia mea pe scara valorilor scriitoricesti, dar ce mai puteam face?!? Nu auzisem de scriitori care sa refuze sa fie publicati. Dupa citeva luni, am semnat contractul de publicare. Nero era pe moarte atunci, si mi s-a parut important sa vin linga el cu primul contract de scriitor semnat, sa-l iau in brate si sa-i spun ca am reusit amindoi. Nu, nu era vorba de povestile pe care le scriam in noptile lungi din garsoniera, cind eram doar eu cu el. Cind, cu picioarele sub burta lui calduroasa, scriam si rideam de una singura, si-i promiteam ca va fi catel de scriitor. Sceptic, imi arunca din cind o privire somnoroasa, vadit deranjat de entuziasmul meu strident. Probabil ca nu vedea avantajele imediate ale schimbarii vocatiei mele. Dimpotriva, de la o stapina pr si marketeer putea sa spere la mai multa pro-activitate si organizare in ceea ce-l priveste.  Mai mult, comunicatele de pr erau, slava domnului, mult mai scurte decit povestile pe care le scriam si i le citeam.

In fine, eu am presupus intotdeauna ca Nero m-ar fi preferat acasa, cu aberatiile mele, decit plecata toata ziua cu aberatiile altora. Asa ca am insistat sa semenez contractul cit el mai era in viata, fortind un pic ritmul clasic al editurii.

I-am spus asta omului de la editura, singurul care a crezut in Paienjenel. “Vreau sa semnez contractul acum, vreau sa-i spun lui Nero ca am reusit!”, si m-a ajutat si cu asta. La putin timp dupa, si-a dat demisia. Sper ca n-am fost picatura care i-a umplut paharul cu ciudatenii profesionale. Chiar si asa de ar fi, n-am nici o remuscare. Am alergat acasa, cu contractul, l-am luat pe Nero in brate, i-am zis, i-am multumit. A fost una dintre “our personal closures”. (Mai avem una, dar despre asta, altadata.). Intre timp eu ramasesem cu (mai putini dintre) ai mei si cu o editura care nu prea credea in mine.

Cea din urma, mi-a ridicat moralul pentru perioada care avea sa urmeze: ilustratia (multumesc Raluca Ilie) si, intr-un final, publicarea. Pina la urma, era asa cum trebuie sa fie. Tot ce mai trebuia eu sa fac, potrivit scenariului universal al binelui care invinge, era sa dovedesc editurii cit de mult gresise. Doar ca n-am facut-o.

Lucrasem atitia ani in Pr si marketing, statusem si mai multi pe Fb, incit stiam exact ce ar fi trebuit sa faca un autor. Macar ce tine de bun simt: tease, lansare, promovare. Mers in turneu prin tara cu cartea, participat la evenimente, organizat evenimente, trimis carti la bloggeri, organizat concursuri, scris pe fb, facut pagina de fb pentru carte, adunat like-uri, construit comunitate, bagat engagement, implicare, sponsored, conversie, capitalizat si comunicat succes.

In loc de toate aceste lucruri pe care le-as fi facut pentru oricine altcineva, eu:

  • Mi-am facut un singur selfie cu cartile proaspat luate de la tipar. Bravo, Joe, emotionant! 10, stai jos. A, eram jos, intr-un taxi murdar si fara aer conditionat.
  • Am organizat lansarea in Gradina Botanica (se potrivea de minune cu ideea cartii- multumesc Anca Anton!) unde mi-am invitat toti prietenii care, culmea! au si venit. Am fost foarte bucuroasa si emotionata, n-am avut nici un discurs (ce mai era de zis). Gindisem, in schimb, un moment de teatru de papusi cu citeva personaje din carte, doar ca papusarul se imbatase cu o seara inainte si n-a mai ajuns.
  • Dupa lansare, am plecat din tara.
  • Am scris un post pe blogul asta pe care oricum nu-l citeste nimeni in afara de tine, acum, din intimplare. (Iti multumesc si tie!) Am pus si un baner, daca tot ai ajuns aici, il poti vedea si acum pe pagina principala. Zice: “Din iunie, in librarii”. E inca valabil, si va fi multi ani de acum incolo. Bine, daca blogul ar fi avut trafic, iar banerul vizibilitate sau macar un link in spate (Elementary, my dear Joe!), mi-as fi putut explica si vinzarile cartii: oamenii cumpara cartea mea numai in luna iunie.
  •  Nici dupa ce ne-am mutat, tot nimic si zau, daca am un motiv bun pentru asta. Paienjenel o tulise in lume de-adevaratelea, in acelasi timp cu noi. Citeva cartonline cu el date prietenilor din entuziasmul lansarii (bai, luati-l cu voi in vacanta, faceti-i o poza, ca fac eu o campanie foarte tare dupa!) au ajuns prin colturile lumii asteia rotunde:
  • China
  • Cuba
  • UK
  • SUA

Dubai

Sunt sigura ca a mai fost si in alte tari, sigur mai am poze, dar nu le mai gasesc. Prietenii mei, pentru ca sunt prietenii mei, n-or sa se supere pe mine, ca ma cunosc prea bine.

Dar eu n-am mai facut nici o campanie dupa, nici tare, nici moale. De fapt, e prima data cind public pozele astea undeva.

De ce?

Nu stiu. L-am lasat pe Paienjenel liber, independent. Si nepromovat. Nevindut. Calator. De capul lui. Cine face experimente cu prima carte? Eu.

Nu vorbesc despre ea de cit cind vine vorba. Nu o citesc copiilor mei, pentru ca nu pot, mi se pare ciudat. De ce? Nu stiu. Paienjenel, ca personaj, a iesit demult din ea. Poate ca d’asta.

In aceste conditii, e de-a dreptul uimitor ca in librarii mai e disponibil doar un sfert din tiraj. Cifrele nu sunt mari, de fapt, sunt atit de mici, incit Paienjenel s-ar putea incadra intr-un curent gen underground children books. 🙂 Daca ar fi interzisa, s-ar da pe sub mina. Nu e, asa ca nu se da oricum. Nu ca piinea calda, nu ca altele. Cu toate acestea, exista si oameni care au cumparat-o (in afara de mine, vreau sa zic). Eram atit de trista cu Nero ca n-am citit prea bine ce-am semnat, prin urmare am primit doar citeva / prea putine carti gratuite, iar eu aveam mult mai multi prieteni. Asa ca acestor oameni vreau eu sa le multumesc acum, tuturor celor care l-au primit pe Paienjenel in casa lor.  Va multumesc foarte, foarte mult. A fost pe acolo, a plecat. Sau a ramas? Spuneti-mi, va rog.

Cit despre voi,  cei care nu-l cunoasteti, nu dati fuga  sa cumparati cartea chiar acum. Mai stati cu mine aici. E atit de placut. Si pina in iunie mai e, vorba banerului. 🙂 Lasati-l sa va iasa in cale, ca din intimplare. Intr-o zi cind umblati printr-o librarie si-l vedeti. Ah, parca-l stiu. Deschideti cartea, cititi putin, cumparati numai daca va place. Altfel, n-are rost. Urasc cifrele, prefer experientele.

Penultima dintre ele a fost cind o mama mi-a spus ca e cartea preferata a fetitei ei. De ce?, am intrebat. Cel mai mult i-a placut de mama lui Paienjenel, pentru ca “avea grija de copiii ei si ca e luptatoare ca mine”, a spus fetita. I-a placut cand sosetele au zis (la final) “Cum, a zis cineva marionete? Noi vrem sa fim marionete” si monstru Plictiseala a zis “baieti, haideti”.  “Si o alta scena care i-a placut cand ii exploda burta monstrului”, mi-a scris mama ei. Cealalta carte preferata a ei e “Marele urias prietenos”, ceea ce m-a facut sa ma cutremur de atita onoare si de loc in viata ei.

Ma uitam pe fotografiile facute de Ioana la Tirgul de carti pentru copii de la Bologna. Si, total uimitor, l-am vazut acolo, cuminte pe raft. Am scapat un chiot si inima a inceput sa-mi bata tare- chiar nu ma asteptam/ stiam. Apoi mi-am revenit repede, trebuia sa ies cu Ana la plimbare. E vacanta de primavara. I-am promis ca mergem in regatul gindacilor abia treziti la primavara ca sa-i salutam si trebuie sa ma tin de promisiune.

Foto: Ioana Chicet-Macoveiciuc

Paienjenel e acolo in lumea asta mare, calatoreste si traieste anonim, nevindut, nepromovat, ca un globe trotter cu parul albastru care nu are cont pe fb. E posibil sa va intilniti cu el si, daca se intimpla asta, dati-mi un mesaj, va rog.

Cineva (ok, eu) o sa se bucure si apoi o sa fuga degraba sa sarbatoreasca cu o cafea la termos si o banana in rucsac in regatul gindacilor abia treziti la primavara. Poate nu chiar azi, ca ninge. 🙂

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 4

  1. Madalina says:

    You made my morning! Asta e un fel de behind the story of Paienjenel pe care eu l-am citit cu mega interes, just like I would read a short story! Cred ca asta e Paienjenel – varianta pt adulți 🙂

  2. Antonia says:

    ❤❤❤

  3. Trasca Denisa says:

    Abia asteptam sa apara un nou articol pe blogul tau.
    Joe, ce as putea sa zic eu…as vrea sa zic multe , dar nu am nici un talent la scris, deci o sa scriu ” cu liniuta”:
    -Bravo omule care ai scris o carte cu sufletul!
    -Bravo ca ai ramas om si nu te-ai pierdut in “nebunia” promovarii cu orice pret .
    Ai pierdut poate financiar , dar ai castigat energie si timp pentru voi.
    Abia astept sa merg in iulie in Ro , sper sa-l mai gasesc pe Paienjenel in librarii, sa-l pot prezenta flacailor mei.
    Toate cele bune!
    Denisa

  4. Joe says:

    Draga mea, ca de obicei iti sunt recunoscatoare pentru cuvinte frumoase de incurajare. Cit despre carte, stai linistita, SIGUR o mai gasesti! :)))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *