A fost odata ca acum

Marti au fost 60 de copii, iar miercuri, doua grupe a cite 90. Clasele a IV-a, a V-a si a VI-a, scoli diferite. Am inceput, hm, cum sa le spun, prezentarile/ workshopurile in scoli alaturi de Editura Corint Jr.

Ideea e simpla: ei au o colectie de carti de mister si aventura, eu o carte care urmeaza sa apara la ei. Si pina cind voi incepe sa vorbesc despre cartea mea, propunerea lor a fost sa le vorbesc despre aceste carti, despre citit, despre scris.

M-am tot gindit cum sa fac asta sa nu fie plictisitor. Ultimul lucru de care mai au nevoie copiii e sa mai apara cineva care sa le tina o prelegere despre cit e de tare sa citesti. Uau, ce interesant, daca as fi in locul lor nu m-as asculta nici o secunda. Mi-as fi deschis o carte pe sestache si as fi asteptat sa termine vorbitorul de vorbit. Stiu ce zic, am facut-o de atitea ori….acum a venit momentul sa si recunosc.

Asa ca eram putin stresata, ce sa le zic, cum sa le zic. Si, ca de obicei, ii povestesc lui Tudor framintarile mele in clasicul nostru drum de la gradi spre casa. Ii povestesc ca n-am nici o idee despre ce sa le spun copiilor, ca eu habar n-am cum mai sunt copiii de clasa a 4, 5, 6 din ziua de azi. Ca de exemplu eu, pe vremea mea (sfirsit de cretacic sa fi fost) in clasa a 4 a obisnuiam sa scriu mici povestioare in care colegii de clasa erau personaje. Le citeam in pauze, copiii se amuzau, apoi invatatoarea mi-a spus sa le citesc in fata clasei. Ne distram tare. Si incepe sa ma intrebe cum faceam, cum scriam si se hotaraste brusc sa faca si el asta.

“Cartea mea o sa se cheme “Copii in aventuri”, imi zice. “Si o sa scriu despre Mihai, si Matei, si Alex si…”mai opreste-l daca poti. Nu-mi vine sa cred, deja mi se pare ca am tinut cel mai tare workshop din viata mea! Am convins un copil!

Si tot ascultindu-l imi dau seama ca asta trebuie sa le spun copiilor. Ca pot scrie ce povesti vor, ca actiunea se poate intimpla in scoala lor, ca personaje pot fi ei sau prietenii lor. Ca nu trebuie sa le spun eu ceva sa-i conving, ci sa lucram impreuna si sa descopere singuri cit e de amuzant. Intr-o ora aveam deja scheletul/ structura workshopului de construit povesti adhoc. Tot ce mai trebuia sa fac era sa o umplem cu idei la fata locului. Impreuna, interactiv, pingpong de idei sa nu se prinda nimeni ca nu-s in stare sa tin un discurs serios.

Trei intilniri am avut cu ei si pornind de la aceeasi situatie am ajuns in trei povesti total diferite.

Un profesor de istorie care ziua era profesor “normal” si seara imbraca un costum de Batman, scheleti, zombi, vampiri, catei vorbitori, explozii, lasere in ochi, o comoara care consta intr-un caiet care isi facea temele singur, un monstru care traia intr-o padure in spatele unei cascade, o fetita care minca fasole si spanac si zbura (probabil cu o oarecare legatura intre meniu si superputere) si cite si mai cite. Totul in secret, caci copiii au zis ca nu are sens sa spuna nimic parintilor ca nu i-ar crede si nu i-ar lasa sa plece intr-o aventura. Am convenit sa nu suflam o vorba nimanui.

O multime de idei incredibile.

Si bineinteles ca n-au lipsit si misto-urile. Ii intreb la un moment dat daca sa inzestram un personaj cu vreo putere supranaturala. Daaaa, zic ei. Caaaaare, intreb eu. La care un baietel, mai smecher: Da’ nu mai bine il bagam direct pe Supaman in poveste? Superman? Intreb. Nu, SupaMan, unul care soarbe supa dintr-o inghititura, zice si izbucneste in ris sustinut de inca vreo doi, trei care-si dadeau coate.

Ma apropii de ei si le spun: “SupaMan e excelent. Pentru ca ghiciti ce, le zic eu, SupaMan va avea o confruntare finala cu CiorbaMan si cu TocanitaMan si bucati din ei vor tisni si vor zbura prin aer”. Scriu pe tabla, ii anunt pe toti ca avem inca trei personaje. Baieteii sunt oarecum surprinsi, incep sa rumege ideea. Nu mai rid, vin cu alte idei despre SupaMan.

Ne apropiem de final: niste creaturi ingrozitoare eliberate din greseala dintr-o carte fermecata pun stapinire pe scoala. Unii se organizeaza intr-un grup de lupta cu ele. O fetita vrea sa fie ea personajul rau si vrea ca raul sa invinga. Adica ea. Ma uit la ea si-mi e brusc draga: o fetisoara simpatica si doi ochi care sclipesc rautacios. Imi spun in gind ca daca as avea puterea magica a unui hr as recruta-o de acum intr-o pozitie de top management pentru ca visul ei sa se implineasca.

Povestea nu ajunge niciodata la un final clar, fiecare il poate construi dupa bunul plac. Au spus ca or sa scrie povestile, ca or sa citeasca si cartile. M-as bucura sa se intimple asa, promisiunile sunt la fel de invizibile ca si ideile.

Eram din ce in ce mai entuziasmata. La un moment dat, o fetita ma intreaba ce carti mai recomand de la editura Corint. Si atunci mi-am dat seama, facusem o greseala…Asa ca am reparat-o, iau cuvintul si dau lovitura finala oricari posibile constringeri: “Copii, cititi tot ce prindeti, si de la editura asta, si de la toate editurile din lume. Editura nu e importanta, povestea e importanta. Conteaza ca voi sa cititi cit mai mult, tot timpul. Si conteaza ca voi sa nu lasati pe nimeni sa va spuna ce sa va imaginati. Bine, copii?”

Daaaaa!

Un nou pr se naste atunci cind cel clasic moare. Sper sa nu inceteze si colaborarea mea cu editura cu aceasta ocazie :))))) Dar asta e. Mi-am petrecut prea multi ani din viata crezind intr-o singura versiune posibila, facind recomandari “unice” chiar daca eu personal credeam sau nu in ele. A venit vremea sa incetez. Recomand numau in ce cred. Si eu cred in carti.

Dupa cele doua sesiuni, m-am dus direct la aeroport. Zbor la Paris pentru “za proiect” de care v-am povestit ca a aparut in viata mea. Am ajuns mai devreme, asa ca ii scriu Ralucai, ilustratoarea cartii cu Paienjenel, idei pentru urmatoarele ilustratii (ca le vorbim si lucram pe ele impreuna si ma bucur nespus ca e asa).

Ma suna si Miha de la “Daruieste viata” sa-mi spuna ca au strins cu Bursa de fericire  1.300.000 de euro si ca in curind vor incepe construirea Clinicii de Oncologie de la Spitalul de Copii Marie Curie.  Si ca au mai dat si din carticele cu bratari (nu mai sunt multe, insa mai sunt daca vrei sa donati, puteti primi una in schimb).

Mi se pare ca traiesc intr-un film despre viata unui personaj care as fi vrut sa fie a mea. Cum mentiunea ca este.

PS: Copiii sunt bine, au ramas cu Le Babique vreo doua zile, asa. 🙂

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *