Vina

Imi propusesem sa scriu despre cartea asta de acum o luna, de cind am terminat-o de citit. Daaar, mereu intervenea ceva si am tot aminat, am tot aminat. Ieri, mi-am verificat intr-o doara carnetelul si vad acolo, printre mizgalituri de copii, pe lista de subiecte – recenzie Vina. Gata, miine scriu, mi-am zis. Si abia dupa am facut legatura, o legatura bizara cit o coincidenta, o legatura pe care, daca as fi facut-o constient si programat, ar fi putut trece drept smart timing. (Dar nu e cazul, va asigur).

Sunt Sinzienele, iar Cami (autoarea cartii pentru voi, prietena mea, pentru mine) ne vorbea tot timpul despre ele. Le iubea, astepta noaptea asta sa se deschida cerurile, ne vorbea despre Eliade. Daca am fi fost la birou, ne-ar fi adus ceva bun si ar fi umplut vazele de flori de cimp. Si am fi stat la povesti si amintiri, de parca cerurile alea deschise n-ar fi fost in ceruri, ci in sufletele noastre. O stiu pe Cami de 15 ani si mereu am avut senzatia ca e ceva magic in mina asta de om, in cum ne privea, ne vorbea si, mai ales, in cum apasa mereu sageata de scroll down pe fiecare text trimis de mine care se termina brusc, prea brusc. De fiecare data, spera ca am lasat prea mult spatiu si ca textul se continua, dar niciodata nu mai gasea nimic, caci doar fusesem incoronata regina conciziei si nimeni nu mi-a luat trofeul asta niciodata. Si nu se supara niciodata, adauga ea acolo ce era de adaugat si noi ne vedeam de discutiile noastre. Incepuse de pe atunci sa scrie o carte, scriam si eu la ale mele, dar cu multe intreruperi cauzate nu atit de lipsa de inspiratie, cit de desele iesiri in oras.

Anii au trecut si Cami a scris o alta carte pe care a si publicat-o – Vina. Am citit-o cu sufletul la gura si, pentru ca v-o recomand si voua, n-am sa zic nimic despre subiect sau actiune. Am sa spun doar atit ca nici macar eu, care, vorba aia, o cunosteam pe autoare, nu-mi inchipuiam vreodata ca poate simti atit de mult si dens, ca poate descrie sentimentele si trairile unui personaj atit de detaliat si viu incit sa le traiesc pe propria piele. Dupa fiecare tirada, imi trageam sufletul un pic si apoi ma intrebam cu uimirea fara de raspuns pe care am mai avut-o doar cind, bebelusi fiind, raceau copiii, iar eu scoteam fara incetare muci din nasurile lor: unde incap, frate?

Si va mai spun doar atit – despre sfirsit. E bun. Ar fi putut fi altul, mai blind, care ar fi multumit cititorul surprins, poate, ca spre finalul celor 300 de pagini a ajuns sa simpatizeze un personaj care nu era tocmai de simpatizat. Dar nu, finalul ales nu face asta, nu te duce in nici o zona de confort, ba dimpotriva, te face sa te gindesti ca, in orice moment, cineva drag tie poate disparea. Si o poate face printr-un milion de feluri, iar tu nu poti impiedica asta decit intr-un singur mod: apreciindu-l si bucurindu-te de el cit mai mult.

Chiar m-as bucura daca ati citi cartea si mi-ati spune la ce v-ati gindit voi dupa. Pentru ca eu sunt subiectiva, foarte subiectiva, si e minunat ca sunt asa.

vina

PS: Cami, draga mea, nu mai da scroll down, ca asta a fost tot. 🙂

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *