(P)oveste de dragoste: Despre rochia rosie cu buline, numai de bine

Eram prin clasa a 5-a, a 6-a cred (adica la vreun an, doi dupa revolutie), iar el era la Liceul de Marina. Totul se petrecea in Galati, pe faleza, unde ajunsesera filmele si almanahurile cu Alain Delon, de unde, probabil, si mie mi se parea ca seamana cu el. Blond, inalt, cu ochii albastri, locuia la bunicii lui, la o scara alaturata. Il placeam in tacere, si cu toate astea, foarte evident, banuiesc. Provocarea mea cea mai mare de zi cu zi, era sa urc dealul ala spre scara blocului (Galatiul e mai in panta, asa, mai ales aproape de malul Dunarii) si sa nu ma uit la balconul apartamentului lui, sa vad daca e la geam. Cred ca mi-a reusit de vreo doua ori in intr-un an.

Ce emotii ma cuprindeau cind ma duceam sa cumpar bors de la bunica lui. Impotriva credintei mele ca orice mincare ar trebui acrita si, in general, ar trebui sa avem mereu bors in casa, se intimpla destul de rar. Stingeam banutii intr-o mina, gitul sticlei de sticla in cealalta si, cu inima bubuind, urcam la etajul 2.

Dar Paul nu vindea bors, el studia leghe si noduri, banuiesc. De bors se ocupa bunica lui. Plecam cu sticla plina si inima golita de speranta, un rezervor destul de dinamic, care se umplea apoi destul de repede. In vremurile alea (ca tot ma intrebau copiii cum era pe vremea ta), stateam destul de mult prin spatele blocului. Nu faceam nimic palpitant (dupa standardele de azi), dar aveam mereu sansa de a inventa ceva. Iar eu inventasem un joc: urmarirea lui Paul, fara ca el sa se prinda, totul subtil, dar, speram eu, eficient. Era chiar si un teren unde astia marii jucau fotbal, iar noi, astia micii, jucam ce voiam cind nu erau aia mari acolo. Cind apareau ei, ne izgoneau de acolo, fara drept de apel, dar uite, ca eu reusisem intr-o dupa-amiaza sa conving gasca sa nu plecam, ca sa pot sa urmaresc jocul lui Paul. Pentru perseverenta, divinitatea m-a rasplatit cu o minge puternica in burta care mi-a taiat respiratia si mi-a scos ochii din orbite de durere. Dar a meritat, atunci Paul m-a intrebat daca sunt bine, iar eu am avut ocazia sa-i arat ce puternica sunt, mergind demna si tacuta spre un loc in care sa ma asez dreacului jos si sa-mi revin.

Si nu-mi amintesc la cite zile distanta s-a intimplat, dar s-a intimplat. Era vacanta de vara, iar eu stateam, ca de obicei in fata blocului, si eram imbracata intr-o rochie rosie cu buline mici, multicolore. Un prieten de-al lui Paul vine la mine si-mi da un biletel de la Paul. Colapsul de la sutul puternic a fost o gluma pe linga cel de la biletel. M-am asezat pe barca (da, noi, la Galati, nu aveam banci, ci barci rasturnate pe care ne asezam) si l-am citit. “Iti sta bine in rochia rosie”, imi scria Paul. Si nu cred ca stie ce efect a produs cu acest mesaj decit daca apoi, ca marinar, a trait vreun 12 peΒ scara Beaufort in larg. Am ridicat ochii spre geamul lui (acum era ok sa fac asta) si i-am multumit scurt din cap.

Apoi am sters-o repede in casa, sa fac un plan. Era clar ca mingea era (din nou) la mine. Foarte clar. Zilele treceau prafuite si calme la malul Dunarii, pina cind intr-o zi…m-am dus sa iau bors. Bunica lui Paul nu era acasa, mi-a raspuns Paul. I-am dat sticla de bors si banii. Paul s-a dus in bucatarie, eu asteptam in hol, la usa. Si atunci simt ca asta este momentul, marele moment. Trebuia sa iau o decizie rapida: ii zic acum ce simt sau trec totul sub tacere, pentru totdeauna? Paul revine cu sticla, mi-o da. O iau. Ma uit la el, in ochii lui albastri si decid sa zic: “Paul, cind ai sa pleci in prima cursa pe mare, imi aduci o pereche de blugi?”

Nu mai stiu ce mi-a raspuns. Si nici n-avea importanta, pentru ca oricum ce spusesem nu era ce as fi vrut sa spun. Intr-o secunda, naruisem totul. La propriu, pentru ca din acea secunda nu mi-a mai placut de Paul. Cind ma uitam la el, nu-l mai vedeam pe Alain Delon, ci propriul meu talent ce se nastea atunci (dar avea sa creasca) de a spune lucruri nepotrivite, in momente nepotrivite. Murea o idila si se nastea un elefant in magazin de portelanuri (sau bibelouri, sa fim in ton cu trendurile vremii).

Insa, vedeti voi, n-am uitat niciodata rochia rosie cu buline, cea care mi-a dat o sansa. πŸ™‚ Iar daca aveti si voi o haina pe care vi-o amintiti din copilarie, va invit sa impartasiti povestea. Una dintre povesti va fi premiata de ZOOT cu un gift card de 250 de ron, pentru ca tocmai au lansat colectia pentru copii. Iar oamenii astia cred, ca si mine, de altfel, ca unele haine sunt povesti si amintiri.

Sper ca ale voastre mai placute! πŸ™‚

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 4

  1. Oros Dorina Adriana says:

    Imi amintesc de o pelerina de ploaie, galbena. Mergeam cu scoala in excursie, mama a insistat sa iau pelerina cu mine, mie nu prea mi-a convenit, dar atunci copiii nu comentau deciziile adultilor, si bineinteles ne-a prins ploaia… Cine era cu pelerina? Doar eu. Si azi, cand ma prinde ploaia fara umbrela imi amintesc de pelerina mea galbena…

  2. Ana says:

    Eu sunt nascuta in ’88, dar am intrat perfect in atmosfera Galatiului descris de tine πŸ™‚ Amintiri legate de haine am multe, avand un frate mai mare cu 7 ani si mostenind partial lucruri de la el era mereu o bucurie cand aveam ceva nou, #gender-specific#, pentru fete. In clasa intai am avut o invatatoare grozava, care insa m-a blocat la inceputul primei zile de scoala: cand ne-a dat orarul pentru ziua urmatoare, ne-a anuntat sec sa venim imbracati in ceea ce se cheama . Nu prea mi-era familiara piesa vestimentara, asa ca m-am dus si am intrebat-o ce inseamna, de fapt, trening, pentru ca eu nu posed asa ceva. A fost o mini-drama, deja ma vedeam exclusa pe veci de la orele de sport (care oricum aveau loc in curtea scolii direct in aer liber). Femeia mi-a zis sa iau niste pantaloni mai lejeri si e in regula. Ajunsa acasa am anuntat-o pe maica-mea despre cele intamplate, a urmat un ‘chiar TREBUIA sa ii spui ca nu ai trening??’ si o scurta sesiune de shopping prin cartier. In ziua urmatoare am purtat un trening nou, pe masura mea, foarte albastru si modern. Pe care l-am rupt chiar in aceeasi zi, in drum spre casa, dupa ce am tras o cazatura zdravana. Pam-pam πŸ˜€

  3. Joe says:

    Draga Ana, o poveste cu un trening (pe faleza si imprejurimi) bate tot. πŸ™‚ Prin urmare, voucherul Zoot merge la tine. Felicitari!
    Revin pe mail cu toate detaliile. Iti multumesc.

  4. Laura says:

    Ce poveste simpatica, m-am amuzat πŸ™‚ Eu n-am amintiri cu haine din copilarie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *