Paienjenel si prietenii. Ce s-a vazut si ce nu.

“Cum a fost? Cum a fost?” Ma intreaba oamenii care nu au putut sa ajunga simbata.

“Cum a fost?”, ma intreb si eu, desi am fost simbata.

Nu stiu exact cum a fost, va pot spune cum am simtit eu ca a fost. Incredibil. Neasteptat. Neprevazut. Sincer. Cald. Cu multi prieteni si copiii lor. A fost intr-o mie de feluri si intr-un singur fel: unic pentru mine. N-am mai trait nimic asemanator, exceptind nasterea celor doi care nu se pune, de fapt, ca e experienta 100% personala. Lansarea a fost si personala, si profesionala. Sper. 🙂

Si a fost fara desfasurator sau, mai bine zic, impotriva desfasuratorului. Ceea ce, am descoperit cu uimire, nu inseamna un dezastru pentru un eveniment, ci chiar opus: poate fi o sursa de relaxare.

Vierme Alb si Vierme Negru, invitatii speciali care ar fi trebuit sa vina (stiti ca orice lansare serioasa are niste invitati seriosi care vorbesc despre autor si carte) n-au mai aparut niciodata. Nici acum nu stiu ce li s-a intimplat, daca au reusit sa plece de pe Planeta Roz, daca s-au ratacit prin spatiu (tancul roz nu e un mijloc de transport prea sigur) sau daca au aterizat in alta parte. Astept cu infrigurare un mesaj de la ei si cum il primesc il voi publica pe blog.

Nici eu n-am mai tinut “discursul” pe care il pregatisem in vreo citeva zile si variante total diferite. M-am luat cu oamenii, cu copiii, cu autografele. Cind, la un moment dat, mi-am adus aminte de el, m-am uitat in jurul meu si mi-am zis: “oamenii se simt bine, de ce sa-i intrerup eu cu prostiile mele?” Ar fi fost frumos totusi sa le multumesc tuturor tare si clar si sa o prezint pe Raluca Ilie, ilustratoarea povestii fara de care cartea nu ar fi iesit atit de frumoasa.

Recuperez aici, pe blog, publicind discursul pe care nu l-am tinut niciodata. 🙂

“Va multumesc ca ati venit si ca-mi sunteti alaturi la aceasta lansare. E un moment pe care l-am visat demult, ceea ce, ma rog, nu e neaparat semnificativ, ca eu visez mult, preponderent cu ochii deschisi. Dar visul asta l-am visat cel mai des, si mai mult, si mai clar: l-am visat pe faleza, pe strazi si in birouri in Bucuresti, pe plaje insorite de Grecia, in garsoniera studentiei si mai nou, in apartamentul nostru (dar numai cind dormeau copiii).

Am inceput sa crosetez la el in primavara trecuta. Am scris si rescris povestea de citeva ori, dupa ce o citeam acasa si fie Babicu’, fie Ozonu’ ma puneau sa schimb si sa schimb si sa schimb. Apoi am largit cercul persoanelor teorizate si obligate sa ma citeasca care, in mod uimitor, mi-au ramas prieteni si dupa. 

Undeva prin august, am inceput sa o trimit la edituri, la vreo 3 asa, gindindu-ma ca nu o sa o publice nimeni, niciodata, asta e adevarul. In mod uimitor, am primit un raspuns pozitiv. E adevarat ca persoana aceea care a crezut in mine si in cartea mea si-a dat demisia la scurt timp dupa, dar, na, m-am agatat de moment si de sansa. Iar sansa mea a fost sa ma intilnesc cu Raluca, cea care a desenat atit de frumos. 

Nu stiu ce sa mai spun despre poveste, ca sunt mult prea subiectiva. Cert e ca eu cred ca aceasta carte e buna din cel putin un punct de vedere: v-a adunat pe toti aici, linga mine. Pentru mine, momentul in care prietenii imaginari se intilnesc cu cei reali la o limonada e nepretuit. Mai ales ca, uitati, constat cu bucurie in suflet ca si unii si altii se inmultesc de la o zi la alta, de la un proiect la altul.

Sunt recunoscatoare si unui anumit prieten care e si el aici, pe undeva, cumva si care obisnuia sa ma latre din cind in cind si sa ma readuca cu picioarele pe pamint. Lui Babic ca nu si-a luat lumea in cap (inca), lui Ozzy si lui Pizza pentru fiecare “nu pace!” si parintilor mei ca nu le-a venit ideea si convingerea ca as putea face altceva in viata- matematica, de exemplu. 

Si va sunt recunoscatoare voua, tuturor si fiecaruia in parte: pentru ilustratii, pentru incredere, pentru sprijin, pentru sfaturi, pentru ca ma suportati, corectati, criticati, incurajati. Si pentru multi alti “-ati”. 

Si mi-ar placea sa am la fel de multa energie si minte in cap sa fac toate aceste lucruri si eu pentru voi si pentru proiectele in care credeti, pentru ca stiu din proprie experienta cit e de minunat sa ti se intimple asta.”

Cred ca daca mai spuneam si asta, lesinam de-a dreptul. Si asa am avut nevoie de doua zile sa-mi revin din viltoarea emotiilor.

Albumul cu fotografiile de la eveniment se afla aici: https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10154178705972974.1073741830.570417973&type=1&l=ea106ab58e

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 5

  1. Gabi says:

    Joe, esti tare! Ma bucur ca te cunosc. 🙂

  2. Cristina says:

    Felicitări!

  3. Joe says:

    @Gabi: Zici tu asa, da’ cine m-a invatat sa scriu o stire, cine? 🙂

  4. Ana says:

    Felicitari! La bookfest va fi de gasit Paienjenel?

  5. Joe says:

    Da, da. Si el, si eu (simbata, 4 iunie, de la ora 17.00, la standul editurii Corint). Te astept cu drag! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *