Ozzy a facut o enterocolita naspa si eu, normal ca nu ma asteptam la asta, asa ca m-a prins total nepregatita.
Au venit ai mei la Bucuresti sa o sarbatorim cu totii pe mama de ziua ei. Zis si facut rezervare la restaurant libanez pentru tot familionul. Pina in momentul in care am comandat nimic nu parea neobisnuit cu copilul: mincase bine toata ziua, dormise, se jucase. La restaurant s-a infipt de cum a ajuns in niste decoratiuni interioare, solnite, pahare, etc. Singurul lucru care parea oarecum in neregula era chelnerul care nu venea pe cit de repede ne-am fi dorit. Dar dupa ce s-a mai foit pe acolo putin ne-a adus bauturile, dupa inca niste foiala si aperitivele. Nu stiu de ce, dar ii lasasem impresia ca nu am sti ce vrem sa comandam si atunci ne-a lasat timp sa ne gindim. L-am asigurat ca nu-i asa, s-a mai foit pe acolo, apoi a venit sa ia comanda serioasa, pentru felul 2.
“Sunteti pregatiti sa comandati?” ne intreaba pentru a nu stiu cita oara.
Nici n-am apucat sa-l asiguram ca da, ca Ozonul meu da un jet de voma cu bolta care ajunge intr-o farfurie goala care s-a umplut brusc.
Chelnerul incremeneste, borboroseste ceva gen “va mai las putin” si o sterge. Vedeti, pina la urma el avea dreptate, nu eram pregatiti. Ne ducem la baie, spalam copilul care mai da citeva jeturi, ii dam cu apa pe fata. La final, parea chiar ok. Si-a continuat periplul printre decoratiunile interioare, doar in tricou si blugii uzi, si invaluit de un iz acrisor.
Chelnerul revine, ne mai intreaba inca o data, ii confirmam si comandam. Copilul ok. Unde mai pui ca a mai aparut si o fetita de virsta apropiata, cocheta, intr-o rochita mov. Ozonul – tinta spre ea. Am incercat sa-l opresc, i-am zis ca nu e in cea mai buna forma de socializat (si mi-am amintit brusc de toate fazele alea penibile pe care orice om e dator sa le traiasca macar o data in viata – de exemplu: scene romantico-avansate in care iti amintesti brusc ca nu esti epilata, sau o conversatie plina de subtraturi filozofico-existentiale cu un tip de care iti place mult, atita doar ca unul dintre voi doi a mincat ostropel la prinz si magia dispare inainte sa apara cu adevarat).
Ma rog, pina la plecare nu au mai fost incidente, dar nici noi nu ne-am lungit prea mult. Noaptea care a urmat insa…ce noapte. Afara taifun (da, noaptea aia de au zburat copaci prin Bucuresti), in casa taifun. Practic, a vomitat toata noaptea, din ora in ora. S-a mai oprit doar dimineata. Simbata nu a mai vomitat, dar a facut febra. Duminica, nu a mai vomitat, nu a mai facut febra, dar l-a apucat diareea. Si in tot timpul asta dormea mult, mult.
Ne-a fost tare mila de micut, mai ales ca nu aveam certitudinea ca il ajut prea mult cu ce ii dadeam: Metoclopramid, Humana Elektrolyt saruri de rehidratare (preventiv, pentru ca a baut foarte multa apa), orez fiert.
Cu ceaiurile a fost dezastru, nu vrea sa bea deloc (nici macar cind e sanatos). L-am fortat cit am putut, dar e clar ca nu prea aveau cum sa-si faca efectul baute in serie de cite 5 ml.
Si pentru diaree – Enterol.
Luni si-a revenit cit de cit si ghici ce a cerut cu insistenta, plingind, aratind si mai mai tavalindu-se pe jos- fructe. N-am scos-o la capat cu el pina cind nu i-am facut un suc de morcovi, s-a mai potolit, dar nu pot sa zic ca a fost chiar foarte multumit.
Acum ce sa zic, pare refacut: ma striga de sute de ori pe zi, se suie pe scaune, mese, ii amesteca mincarea cu apa lui Nero, sare in sus de fiecare data cind aude sirena vreunei locomotive. Maninca. Bea.
Acum vreau sa adun mai multe informatii, pentru ca e clar ca nu e ultima oara cind o sa faca asta. Voi ce le faceti, ce le dati, cum actionati?
Share on Facebook
