Mami, nu-chide usa!

Initial, am cautat de inchiriat aici un apartament cu trei camere. Deja crescusera co-sleeper-ii si nu mai incapeam in pat si, oricum, venise momentul sa aiba si ei camera lor. Am gasit de doua camere, dar ideea de a le face camera lor a ramas. Asa ca am luat un pat suprapus (din banii lui Tudor care s-a oferit sa ne ajute cu mutarea) si o canapea extensibila pentru noi.

Toate bune si frumoase, au fost foarte incintati de noul aranjament. Ba chiar, doua, trei nopti au si dormit in camera lor. Serile erau idilice, se schimbau in pajamele, se spalau pe dinti, fugeau in paturi, eu le citeam o poveste (ba pe rind, ba in acelasi timp), ei adormeau, eu stingeam lumina si ma sustrageam. Apoi n-au mai fost atit de entuziasmati  obositi si eu citeam, citeam, citeam, si adormeam la Ana in pat. Ma trezeam inspre dimineata si ma mutam.

Dupa inca ceva timp, n-au mai adormit deloc in paturile lor, adica n-am mai avut nici clienti de povesti. Fugeau in camera noastra, faceau patul si se culcau acolo. Ii asteptam sa adoarma si ii mutam in paturile lor. Faza e ca in anumite momente ale noptii se prindeau si atunci, cind era noaptea mai neagra si somnul mai dulce, odata auzeai (mai mult Babicu’, ca eu dormeam), un scirtiit de usa, niste pasi marunti, dar hotariti si simteai ca ai mai putin loc in pat decit cu un minut inainte. Nu puteai ghici in intuneric cine e decit dupa miros: de fetita adormita sau de baietel adormit. In orice caz, linistitor si adormitor.

Ba intr-o dimineata, cind am deschis ochii, i-am vazut chiar pe amindoi dormind intre noi, de am crezut pentru o secunda (si a fost de ajuns sa ma trezesc de-a binelea) ca toata chestia cu mutatul a fost doar un vis de’al meu, iar noi suntem tot in dormitorul nostru din Pantelimon.

Asa ca intr-un fel am acceptat situatia de fapt. Suntem in stadiul in care ii lasam sa adoarma in canapeaua noastra extensibila (mai ales ca ei arajeaza asternuturile) si apoi ii mutam. Cind vin, ii primim, si am constatat ca si noi dormim mai bine cind e unul dintre ei cu noi, chiar daca nu recunaostem asta in mod oficial.

Aseara eram obosita, foarte obosita, asa ca m-am bagat si eu in pat odata cu ei, sa ma culc direct. Si m-am aranjat si culcusit si stateam asa, pe o parte, cu fata spre Tudor si spatele spre Ana.

La care ea, ciocanindu-ma usor pe spate mi-a zis: “Mami, nu-chide usa!”

“Ce spui, mai Anusca?” (ma uit instinctiv la usa camerei, n-o inchisese nimeni).

La care ea ma trage cu bratele amindoua, sa ma intorc cu fata spre ea. Si-mi arata din nou spre spatele meu – “Nu-chide usa”.

Si am adormit cu fata in sus (sa nu inchid usa spre nici unul dintre ei), cu capul pe un zimbet mai mare decit capul meu plin de vise, si cu usa pe pat. Si acum pot sa depun marturie ca dormitul pe usa face bine.

Cresc copii, povesti si visuri.

One Comment

  1. Popescu Marius Vasile says:

    Cresc prea repede. Mult succes in Danemarca!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *