Mai lasa-ma…

Am avut mereu un fel propriu de a eluda realitatea creind una paralela. Prima amintire pe care o am despre asta e ca, in generala, drumul de acasa la scoala si invers mi se parea ingrozitor de plictisitor, drept urmare inventam tot felul de povesti macabre despre un om care traia intr-un garaj. El era real, ce-mi inchipuiam eu despre el, putin probabil (dar nu imposibil). Il banuiam ca are tot felul de secrete criminale in garajul unde locuia, iar eu, invariabil, eram eroina care il va demasca si, eventual, salva supravietuitorii. Asta daca nu ajungeam la ei la fel de tirziu cum ajungeam acasa sau la scoala.

Mai tirziu, scenariile au devenit mai elaborate si…educative. Imi amintesc cum ma straduiam sa retin cit mai multe formule de la chimie gindindu-ma ca, intr-o zi, o sa fiu prizioniera intr-un beci dintr-o scoala parasita. Nu ajungeam acolo singura, ci cu un grup de prieteni din care mai disparea unul cite unul (ca in orice film de graoza categoria B). Faza era ca rapitorul avea chestia asta: iti punea o intrebare din chimie si daca stiai raspunsul te lasa liber, daca nu, harsh, iti taia capul. Invatam de frica, dar parca era o frica mai distractiva decit cea de note. Sentimentul de care nu reuseam sa scap nici in cele mai sf scenarii era ala de “da, doamne, sa ma intrebe ceva ce stiu!”.

Cred ca sanatos ar fi fost sa renunt la subterfugii din astea odata cu virsta. Dar nu mi-a reusit. De fiecare data cind aveam de facut ceva plictisitor sau un shity task la munca, imi imaginam ca uite, trebuie sa fac asta ca o misiune speciala din care trebuie sa invat ceva. Ca are un rost mai ascuns (altul de cel de a ma chinui), iar eu trebuie sa-l descopar, sa aflu raspunsul la intrebare: ok, de ce am ajuns sa fac asta? care-i lectia? (Asta functioneaza o perioada, pina cind lectia devine ea insasi “nu e nici o lectie, cara-te mai repede de aici!”).

Mi-am amintit de tactica asta azidimineata, cind Tudor nu voia sa se duca la sfo pe motiv ca azi mergeau in vizita la un sat medieval, iar el voia sa stea la/in scoala. Si mi-am zis ca e un moment bun sa-i impartasesc din strategia mea de a aborda lucrurile pe care nu vreau sa le fac, dar le fac. I-am zis ca azi este un agent sub acoperire aflat intr-o misiune speciala in satul istoric. Ca poate fie sa se uite dupa indicii lasate de vikingi sau, na, sa actioneze ca un spion pentru ta’su si sa-i faca o harta cu cele mai bune cadre de fotografiat.

La care el, somnoros, ofticat, exasperat rabufneste: “Da’ mai lasa-ma, domnule, cu misiunile tale speciale!”

Dar, pe de alta parte, incepe sa se imbrace. Ok, asta e, succesul fiecarei misiuni e relativ. Dar asta e alta lectie. 🙂

Cresc copii, povesti si visuri.

One Comment

  1. Trasca Denisa says:

    ?aia cu chimia a fost beton.
    probabil de la tine s-au inspirat regizorii filmului” La vita e bella”( sau cum s-o scrie corect), sa gasesti un alt sens( scuza) la ceva neplacut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *