Cursa

Tot negociez cu Tudor sa ne inscriem la Crossul Padurii, organizat de “Padurea copiilor”, cei cu care am fost si la actiunea de impadurit anul trecut.

Ne-am imprietenit cu oamenii astia si, dupa ce au apreciat si preluat “Mesajul copacilor”, ne-au intrebat daca putem sa povestim lumii despre evenimentul lor din 16 si 17 aprilie – Alearga si impadureste romaneste! Nu numai ca putem, eu as si participa, dar la cit (nu) m-am atrenat in ultimul timp, sper sa ma incadrez la cursa de copii, eventual aia de 500 de m. 🙂

Insa recunosc ca am inceput sa-l bizii la cap pe Tudor, doar, doar vom incepe amindoi antrenamentele. Mi s-ar parea extraordinar sa alergam amindoi in parc (pentru suflet mai mult decit pentru fizic) si cred ca o inscriere la un cross ar avea darul sa ne mobilizeze. Stiu ca, la o adica, nu ne impiedica nimeni sa alergam si asa, dar adevarul e ca n-o facem.

M-a intrebat de premii. I-am zis ca nu stiu daca sunt si in ce constau, si nici nu ma intereseaza asta. E o alergare simbolica, pentru padure, banii obtinuti din taxa de participare vor fi folositi la achizitionarea de puieti. A parut descumpanit, desi, pe de alta parte imi tot povesteste de copaci si cit de “rai” sunt oamenii care ii taie. Poate n-ar trebui sa fac un caz din asta, poate asa, in imaginarul colectiv ca orice cursa e pentru ceva palpabil, dar nu prea stiu cum sa gestionez situatia. Desi nu l-am incurajat niciodata in a-si dezvolta spiritul competitiv, a facut-o totusi, independent de ce am incercat eu sa-l invat acasa.

A avut o perioada cind tot ce-si dorea era sa fie PRIMUL, in tot felul de chestii mai mici sau mai mari: primul care ajunge la lift, primul care se urca in masina, primul care termina de mincat, primul care intra la dus, …si lista poate continua la nesfirsit. Daca nu se intimpla, plingea. De ciuda, de nervi. Ii explicam ca nu totul in viata e o cursa. Acum sunt in punctul in care ii explic ca nici o cursa, nu e o cursa 🙂 Mda, e amuzant sa fii parinte, ce sa zic.

E greu, e foarte greu sa inveti un copil sa nu faca lucruri pentru premii, ci pentru placerea sau necesitatea de a le face. Un ajutor palpabil vine din partea “domnului de sah” care le explica tot timpul ca la acele lectii vor invata sa piarda in primul rind. Si, dupa ce initial era o tragedie cind primea un mat, acum le ia asa cum sunt: niste partide pierdute si nimic mai mult.

Mi-ar placea sa-l conving sa participe. N-o sa-l fortez, evident, dar nici n-o sa-l las sa scape asa usor. Eventual, pot sa-l fugaresc eu la cross strigind dupa el sa-si stringa Lego, si asa sigur iese primu’. 🙂

Cresc copii, povesti si visuri.

One Comment

  1. vio says:

    pfoa…e linistitor sa citesc/inteleg ca faza asta cu “eu primul” trece..candva..
    Andrei, 4 ani si 3luni, daca nu e primul ..plange..mda..
    Desi eu explic etc-etc..ca altceva e important..etc-etc..el plange, se oftica, nu mai joaca (piticotul, mama lui de joc, la care, daca nu castiga el, e drama..)

    asadar..bine,ce bineeee, ca trece!!!!
    🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *