Cine sunt eu? Si un proces verbal despre fantome.

Saptamina trecuta a fost una hotaritoare pentru definirea identitatii mele, o sarbatoare a unicitatii naturii umane aducatoare de dovezi incontestabile ale faptului ca fac umbra pe pamint (mai ales in zilele insorite). Daca aveam vreun dubiu, nu mai am.

In primul rind, mi-am raspuns, cu ajutorul unor functionari de la banca la intrebarea care chinuie orice adult ginditor ca o trestie: cine sunt eu? N-am raspuns chiar direct la intrebare, ar fi fost prea simplu, o jignire adusa filozofilor universali. Nu, eu am incercat sa aduc dovezi izbitoare ca eu sunt eu. Putin mai ocolit si, dupa cum veti constata, total ineficient.

Ma prezint la banca pentru doua chestiuni: pentru a plati rata si a afla cit mai am de plata la rata asta. N-aveam buletinul la mine, era la politie pentru mutatie. Asa ca ma itesc de dupa ghiseul casieriei, cu o minuta ridicata ce tinea ostentativ telefonul cu varianta electronica a buletinului: un scan de pe mail. La plata, merge. Pina la urma, care sunt sansele sa gasesti uu prost, cu o identitate falsa, care insista sa plateasca rata ta?

Cu o incredere nebanuita in fortele proprii, ma duc apoi sa intreb si cit mai am de plata. La un alt ghiseu, cel de relatii cu oamenii- clienti. Doamna imi cere buletinul, eu ii arat mailul cu scan-ul. Il ia, il studiaza, ma studiaza, da sa deschida programul. Apoi intervine revelatia.

“A, nu e bine. De unde stiu eu ca sunteti dumneavoastra?”

“Pai haideti sa verificam, zic eu: mailul e al meu- cristina popov, buletinul e al meu – vedeti, chiar seman cu poza, acelasi nume chiar, iar eu, uimitor, sunt cristina popov – uitati si alte carduri/ acte pe numele meu.”

Da, din cap scurt, o vad cum inchide programul din trei clickuri nervoase si-si incruciseaza bratele.

“Nu pot sa va spun nimic, trebuie sa aveti buletin”.

“Pai am, doar ca e pe un alt suport, electronic, nu plastic.”

“Nu.”

“Doamna, eu sunt eu. Buletinul e putin altfel. Online. Dar si el e el. Si e al meu.”

“Nu. De unde stiu eu ca nu ati luat buletinul altcuiva?”

Intrebarea ma pune pe ginduri.

“Da’ pe ala printatu’ de unde stiti ca nu l-am sterpelit abil din buzunarul unui coleg de autobuz?” (…Si m-am repezit ca nebuna in prima banca sa-i achit ratele? – asta n-am mai zis, sa nu par aroganta, n-ajuta niciodata).

Ridica din umeri, nu cred ca se gindise la asta, de fapt. Credea si ea, asa cum credeam si eu pina acum, ca online e mai simplu. Am plecat hotarita sa revin cu dovezi zdrobitoare ale faptului ca eu sunt eu. Citeva zile mai tirziu le si aveam: mi-am luat buletinul de la politie si totul a decurs conform protocolului.

Spre sfirsitul aceleiasi saptamini, universul avea sa ma surprinda cu raspunsul la o alta intrebare fundamentala a Omului: Ce caut eu pe acest Pamint?

La finalul unui atelier de povesti, doamna invatatoare vine la mine multumita, vadit emotionata si cu un proces verbal in mina. “Puteti sa-l semnati, va rog? Sa am si eu o dovada ca am avut activitati extrascolare.”

Activitatea extrascolara era, deloc intimplator (ma gindesc acum), povestea cu fantome pe care o construisem impreuna cu copiii. Care fantome erau acolo, negru pe alb, cu liniuta, in procesul verbal serios, atestat incontestabil al trecerii mele efemere pe aceasta planeta.

Fiind saptamina dovezilor, accept, vadit emotionata si eu sa semnez cu numele in clar si semnatura, fix sub ele, sub fantome.

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *