Ce nu poate sa ia invingatorul care ia tot

M-am tot gindit daca ar trebui sa scriu postul asta sau nu. Il scriu totusi, poate asa scap de gheara de indignare care mi s-a pus in git de ieri, si care ma sufoca de fiecare data cind ma gindesc la situatie.

Duminica, Tudor a fost la primul lui concurs de sah si toate au fost bune si frumoase: remiza, victorie, infringere, le-a luat pe toate cum au venit: un joc, primul concurs, o chestie amuzanta. De asta a si mers: sa vada cum e.

Si intreaga experienta ar fi ramas asa pina la final, indiferent de puncte si clasamente. Daca ultima partida n-ar fi introdus un puternic gust amar in ecuatie.

Ghinionul lui a fost sa nimereasca in joc cu o fetita a carei mama isi dorea victoria mai mult decit toti cei de acolo la un loc (paradoxal sa nu, acest cliseu descrie cel mai bine atitudinea ei). Genul ala de mama agitata care s-a dus la masa lor si i-a spus fetitei inainte: Tu TREBUIE sa cistigi partida asta, ai inteles?!!

Ok, whatever, fiecare cu incurajarile lui, mi-am zis oarecum socata de tonul imperativ.

Ghinionul nr 2 au fost ca au nimerit amindoi la o masa de pe marginea unde stateau parintii, iar mama fetitei s-a putut implica activ in joc. Tudor a facut si greseli, nu zic, greseli care l-au facut sa piarda o partida pe care o conducea: prima a fost ca nu apasa ceasul dupa fiecare mutare de-a lui, iar a doua, mult mai greu de “corectat” daca e sa ma intrebati pe mine e cea de a-si ajuta adversara din prea multa generozitate. Practic, in loc sa semnalizeze mutarile imposibile pe care ea le facea (si erau citeva inainte de fiecare mutare finala), ceea ce i-ar fi adus descalificarea ei, el o ajuta. Ii spunea: nu e bine, mai gindeste-te! Fetita se gindea din nou, incerca ceva, el iar – nu e bine. Mama ei, de pe margine, ii sugera fiicei ei, de asemenea, o mutare mai buna.

Totul pe timpul lui, caci, da, si el uita sa apese, insa noi nu-i sopteam, pentru ca n-ar fi fost corect, nu-i asa?

Intr-un final, el isi iroseste tot timpul, drept urmare, ea cistiga partida, desi, pe tabla, situatia jocului era alta. Nu conteaza, regulile sunt reguli. Partida, in sine, n-ar fi insemant nimic daca la sfirsitul ei nu s-ar fi intimplat urmatoarea scena: mama fetitei se duce la ei. Ii spune ei: bravo, ai cistigat!, iar lui: Hai, ca si tu baietelule, ai jucat cit de cit bine. Dar ea a cistigat!”

A fost momentul in care ochii lui s-au umplut de lacrimi. A pierdut, intr-adevar, o lupta cu fair-play-ul, dar nu si razboiul, speram.

Uitati ca am scris postul si efectul nu e cel sperat: gheara e tot in gitul meu. Probabil ca si acolo ii e locul, caci abia de acum incolo vom incepe sa invatam amindoi ca exista si astfel de oameni, ca depinde de noi cum reactionam si ce invatam din asta, ce punem la suflet si ce nu, ce si pina unde suntem dispusi sa mergem (sau nu) pentru o victorie, ce cistigi cind esti invins si, cel mai important, ce nu-ti poate lua nimeni: bucuria de a juca din nou acelasi joc.

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 7

  1. violeta says:

    ai fi putut, oare, sa ceri o parere, un sfat, de la cei care ii invata sah pe copii, de la cei care au organizat concursul, sa intervina intr-un fel? fie sa le semnalezi situatia in timpul concursului, fie dupa – sa ii atraga atentia mamei ca are o atitudine gresita?
    nici mie nu imi place deloc sa am de-a face cu astfel de oameni si nu stiu daca m-as fi descurcat mai bine intr-o situatie similara. dar poate ar fi fost mai usor de acceptat daca ar fi fost niste explicatii, macar sa fie clar pentru toata lumea ca nu asa se face, ca e urat si gresit… looks like she got away with it, this time…

  2. mara says:

    Of, de cate ori n-am auzit si eu din partea lui Max si la gradi, si la sport, si la scoala, ca “Nu e corect, X a trisat!” si proful/ antrenorul nu vazuse… 🙁 Gheara trece, cu timpul isi pierde din putere.

  3. Joe says:

    @Vio: As fi putut, probabil. Nu stiu. Erau numai doi arbitri intre 20 de mese de joc. Ne-au rugat pe toti de la inceput sa respectam citeva reguli: sa nu intervenim in jocul copiilor in nici un fel, iar pe copii sa fie corecti. Mi s-a parut ciudat sa-l chem pe unul dintre ei sa fac un caz din asta, linga copiii care jucau. Banuiesc ca al meu a facut acelasi lucru si in celalalte 6 partide- la fel de uituc cu ceasul, la fel de empatic cu adversarul. Sunt lucruri pe care trebuie sa invete sa le gestioneze singur. N-a suferit ca a pierdut sau ceva. Pina cind nu i-a vorbit cealalta mama asa, nedrept, in his face. Asta l-a suparat. Dar trece cu virsta 🙂

  4. Joe says:

    @Mara: Da, corect, mereu o sa fie cineva care triseaza, in orice. Asa e viata. Dar chiar sa se mindreasca cu victoria in urma trisarii, s-o puncteze asa ostentativ? Asta mi se pare trist si crud (mai ales cind vine din partea unui adult). Mama stia ca fetita a trisat, a ajutat-o, de ce sa-i mai spuna copilului meu: ai jucat cit de cit ok?

  5. Laura says:

    Si nu i-ai zis nimic? Eu as fi spus clar si raspicat: da, a castigat pentru ca a trisat. Scurt pe doi. De ce sa nu invete si fetita cealalta o lectie si doar al tau sa simta gustul amar al unei infrangeri nemeritate?

  6. Joe says:

    Laura, n-am spus nimic. In faze din astea, eu am reactia unui iepure cu faruri in ochi. Dupa insa, imi vin in cap tot felul de replici inteligente, actiuni, atitudini. Atunci si acolo, nimic, mucles, zero, pamint, zid. 🙂

  7. Jo says:

    Hmmm… Uite cum as fi procedat eu in situatia asta: dupa terminarea evenimentului, as fi discutat cu Ozonu’ despre ultimul joc. Ce crede ca a facut bine, ce ar fi putut face mai bine, ce a simtit cand “cucuana” (am scris intentionat asa) a intervenit pe parcurs si cand, la sfarsit, i-a zis ce i-a zis, cine crede el ca ar fi trebuit sa fie castigator si daca are vreo importanta (si cata, unde tragi linia) pentru el si pentru tine/voi cine a fost declarat castigator. Asta ca sa fiti siguri ca sunteti pe aceeasi lungime de unda in privinta mandriei sau satisfactiei etc.

    S-ar putea ca pe el sa nu il fi afectat atat ca nu a fost castigatorul declarat, ci sa fi simtit ca te-a dezamagit in vreun fel (copiii se raporteaza la reactiile parintilor in fata reusitelor sau esecurilor lor, dar cucoana respectiva fiind mai vocala, pe moment, s-ar putea ca el sa fi receptionat mesajul ei si sa se fi raportat la el – adica sa creada ca si tu voiai musai ca el sa castige cu orice pret/prin orice mijloace).

    Biata fetita.. iti dai seama ce o fi in sufletelul ei? O teama infinita de a nu isi dezamagi mama in vreun fel, cuplata cu stiinta (ca parea o fetita inteligenta din ce zici) ca victoria nu a fost meritata… Poti sa aduci si asta in discutie – cum crede el ca s-a simtit fetita? Daca el crede ca ea stie ca nu a castigat pe drept ori ba; daca crede ca ea se bucura de victorie si de ce; daca el ar fi intr-o situatie asemanatoare, s-ar bucura la fel de mult de o victorie nemeritata ca de una meritata?

    Cat despre interventia catre mama… Nu stiu, poate doar luata deoparte, intre 4 ochi, dar e greu sa faci psihologie nesolicitata in 5 minute, cu cineva care nici nu vede vreo problema in comportamentul lui/ei…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *