Am nevoie de putin ajutor de la voi. Stiu ca exista un cintecel pentru fiecare deget de la mina, dar nu stiu versurile…Mi le spune si mie cineva, va rog? Si mai exista si variante pentru ochi, urechi, nas, gura, sau degetelele de la picioare, etc?

Eu nu-l stiu decit pe ala cu “Umbla baba prin salon…”

Va multumesc anticipat!

Share on Facebook

Durerea de masea trece, povestea ramine! Suntem in pauza acum, dar nu poate dura mult. Asa ca, deocamdata, raportul e de 2 povesti pe/ la o masea. Cu alte cuvinte, am facut-o si p’asta din vorbe!

Ariciul gradinar si cirtita hoata

A fost odata ca niciodata un arici. Cel mai mare gradinar de pe planeta, asa era ariciul nostru mindru nevoie mare de gradina pe care reusise sa o aranjeze cu minutele lui in decurs de nu mai mult de doi ani. Avea de toate in gradina: morcovi, dovlecei, ridichi, salate, rosii, castraveti, ardei, ciupercute, cartofi, brocoli, patrunjel, telina, varza….ce mai in colo si incoace, in gradina ariciului puteai gasi, in functie de anotimp, toate legumele pe care ti le doreai.

Vara le minca proaspete, dar intotdeauna avea grija sa pastreze o mica parte pe care fie le usca la soare, fie le transforma in mincaruri delicioase. Si asa, in camara lui mica si ordonata se adunau borcanasele inchise bine si cu etichete cu zacusca, pasta de ardei, suc de rosii, dulceata de morcovi, ceapa si ardei murati, tocanita de ciuperci si cite si mai cite bunatati care sa-i tina de foame in iarna ce grea.

Anul asta era al treilea an de rod si belsug in gradina ariciului. Se trezea dis de dimineata, se imbraca in salopeta rosie de gradinar (i-o croise o bunicuta soricuta care traia in apropiere in schimbul unui sirag de ciuperci uscate) si iesea in gradina. Mai smulgea o buruiana, lega un rasad de un arac, le stropea si, cel mai important, le inconjura cu multa dragoste.

Cind, intr-o zi, in care iesi ca de obicei in gradina, ce sa-i vada ochii: toate legumele erau mincate, rasadurile la pamint, gradina sapata in niste transee de razboi. Ariciului nu i-a venit sa-si creada ochilor, a crezut ca inca doarme si are un cosmar ingrozitor. Dar nu, era adevarul gol-golut. S-a apucat cu miinile de tepii din cap si a incepu sa plinga si sa se vaite: “Aoleu, ce ma fac eu, gradina mea e distrusa, recolta mea e compromisa. Cita munca in zadar, ce o sa maninc eu? O sa mor de foame! Cine o fi nemernicul care a fost in stare sa faca asa ceva? Si mai ales de ce, de ce?”

Dupa ce s-a mai potolit din plis, a chemat politia padurii, o trupa de bursuci ninja cu falcutele pline de gogosi proaspete care prefera sa-si culeaga arestatii ca din oala si nu sa-i fugareasca prin padure. Bursucii au venit, au facut poze gradinii, i-au luat ariciului o declaratie plina de sughituri de plins si au plecat. “Va contactam noi, stimabile arici, cind vom avea un raspuns pentru dumneavoastra!”

Ariciul nu a parut linistit de bursuci, mai ales ca vedea cum declaratia lui a fost patata de urmele de grasime lasate de labutele lor care tocmai se desprinsesera de pe niste gogosi calde si pudrate cu zahar vanilat. Plus ca bursuco-mobilul, adica masina lor de politie cu sirena si toate cele era plina de ambalaje de la patiserie si sticle de suc goale. Ce incredere poti sa ai intr-un animal care maninca atit de prost?

Asa ca a tras aer adinc in piept si s-a gindit la cum ar putea prinde singur hotul. S-a dus in magazia din spatele viziunii, si-a luat toate uneltele si a construit cinci capcane, toate diferite intre ele, dar care mai decare mai ingenioasa. Apoi, dupa ce s-a asigurat ca nu-l vede nimeni, le-a plasat in gradina linga putinele legume neatinse de hot. Apoi a mai intins in gradina un fir invizibil de pescar la capatul caruia a pus un clopotel care avea sa-l trezeasca cind hotul va pasi in gradina. Multumit, s-a imbracat in pijama, s-a spalat pe dinti si s-a bagat in pat.

Somnul l-a luat greu de tot, dar tot l-a luat, altfel cum sa ne explicam ca s-a trezit brusc, la clinchetul clopotelului?

“Au, au, labuta mea”, se auzea un vaiet din gradina.

“Haha, te-am prins, ticalosule”, isi spune ariciul in timp ce se imbraca. Infaca o lanterna si o zbughi afara sa verifice prada din capcana.

In doi pasi, ariciul ajunse la fata locului, cind, ce-i vazura ochii: era cirtita.

“Cirtita, tu mi-ai mincat legumele? De ce?”

“Imi era foame, mai ariciule…”

“Pai si nu poti sa ceri? Trebuie sa te strecori ca un mirsav?”

“N-am avut cind, stii..eu ziua ma joc cu copii, noaptea sap galerii”.

“Nu pot sa creeed, asta e scuza ta? La beci cu tine, miine dimineata la prima ora te predau politiei!”

“Nu, nu, nu”, se tinguia cirtita in timp ce ariciul ii lega miinile la spate si o impingea usor catre beciul de sub viziuna lui.

Dimineata, la prima ora, bursuco-mobilul se opri cu un scrisnet de roti in fata viziunii ariciului. Patru bursuci coborira degraba si batura la usa.

“Da?”, le raspunse ariciul somnoros.

“Buna dimineata, ariciule, trebuie sa-ti spunem ceva legat de cazul tau.

“L-ati prins pe hot?”, ii intreba ariciul frecindu-se la ochi.

“Aaa, nu, e mai complicat decit pare la prima vedere, in sensul ca…nimeni n-a vazut nimic, iar hotul nu a lasat nici o amprenta. Cu toate astea, folosind puterile unui lup batrin clarvazator, am facut un portret robot al suspectului si vroiam sa ti-l aratam sa ne spui ce parere ai despre el.”

Unul dintre bursuci scoase din servieta un afis color.

“Dar…ea e vulpea!, zise ariciul. Toata lumea o stie, asa cum stie si ca nu ma poate suferi. Nu e corect ce faceti. In plus, am prins chiar eu hotul, e in beciul meu”.

“Nu ma predaaa, te rog eu, nu vreau sa infund puscariaa. Nu mai fac, promit, nu ma mai ating de legume, jur!”, se tinguia cirtita din subteran.

Bursucii se uitata intrebator unii la altii. Ariciul ii ruga sa astepte putin si disparu in beci.

“Cirtito, promiti sa nu mai furi?

“Promit!”

“Niciodata?”

“Niciodata!”

“Binee. Nu te predau cu o singura conditie: sa ma ajuti cu gradina. De azi inainte, vei munci alaturi de mine toata ziulica si, in schimb, iti vei primi si tu portia ta de legume. De acord?”

“Da, da, de acord, dar am si eu o rugaminte fierbinte”.

“Zi!”

“Din cind in cind, pot sa am si eu putin timp liber, stii, ca ziua sa ma joc cu copii, iar noaptea sa sap galerii!”

“Da, dar nu in sezon!”

Ariciul si cirtita batura palma si se imbratisara. Iar dupa ce ariciul le spuse castorilor politisti ca nu are nimic de declarat sau reclamat, cei doi au devenit cei mai buni prieteni si cei mai vestiti gradinari din toata padurea.

Cu ajutorul cirtitei, ariciul a reusit sa planteze si mai multe legume si astfel toate animalele din padure s-au putut bucura de gustul minunat. Ba chiar si multi copii au inceput sa le iubeasca, caci cirtita le ducea cosuri pline de fiecare data cind se intilnea cu ei.

N-ai uitat, nu? “Ziua se joaca cu copii, noaptea sapa galerii!”

Sfirsit.

Prima poveste pentru maseluta ta, e AICI.

Share on Facebook

Acum, mai mult decit oricind, ii spun lui Ozzy povesti inventate de mine. Pentru ca il tin in brate mai mult decit de obicei si din pozitia asta nu prea as avea cum sa-i citesc dintr-o carte, sunt nevoita sa-i inventez eu cite o poveste. Apoi, m-am hotarit ca atunci cind prind un pic de timp liber le scriu si cind mai prind inca un pic de timp liber le pun si pe blog. Cine stie, pot fi de folos si altor copii cu maselute dureroase! (Poate, adica nu poate, sigur, o sa va par penibila, dar ii spuneam povesti si lui Nero cind era mic. Si mereu imi propuneam sa le scriu si n-am facut-o si acum imi pare rau. As fi putut sa le refolosesc…haha)

Iata si prima poveste:

Iepurasul cintaret

A fost odata ca niciodata un iepuras foarte talentat la cintat. Avea o voce formidabila, cristalina, melodioasa ce putea sa interpreteze orice cintec, oricit de greu ar fi fost. Intr-o zi senina de primavara, iepurasul nostru statea sus pe o movilita de pamint si cinta. Cind, ce sa vezi, pe linga el, trece o trupa numeroasa de muzicanti cu impresarul lor, un bursuc gras. Acesta din urma il aude pe iepuras si, incintat la culme se apropie de el si ii spune:

- Iepurasule, cinti foarte frumos. N-ai vrea sa te alaturi trupei mele de cintareti profesionisti ? Te-as putea face foarte celebru, sa stii.Fara sa stea pe ginduri si fara sa-si ia macar ramas bun de la parintii lui, iepurasul pleaca cu impresarul bursuc.

Saracii lui parinti, cit l-au mai cautat, cit s-au mai ingrijorat. Au alergat in toata padurea, in lung si in lat, au intrebat toate animalele, dar nimeni nu-l vazuse pe iepuras. Doar intr-un tirziu, o ciocirlie, singura carea a urmarit dintr-un copac intilnirea dintre iepuras si trupa de muzicanti, le-a povestit ce s-a intimplat. Pe de o parte, Iepurele mama si iepurele tata s-au linistit ca nimic rau nu i se intimplase copilului lor, pe de alta parte s-au intristat tare de tot ca a fost in stare sa plece fara sa se uite in urma.

Anii au trecut si bietii iepurasi isi duceau traiul tristi, fara sa afle nici o veste de la copilul lor. Pina cind intr-o zi, cind, padurea a fost intesata cu tot felul de afise care anuntau un concert extraordinar in luminisul principal. Toate animalele erau asteptate la marele concert, in timpul caruia, nimeni nu avea voie sa vineze, sa se certe sau sa faca altceva decit sa se distreze si sa cinte. Nu mica le-a fost uimirea cind iepuroaica si iepurele l-au vazut pe afis chiar pe fiul lor care crescuse, se facuse ditamai iepurele chipes, imbracat elegant.

Cu inima strinsa cit un purice de emotie, iepurii s-au dus la concert si l-au ascultat pe fiul lor. Cinta intr-adevar foarte frumos!!! Nu intelegeau insa de ce nu a trecut pe la casa parinteasca inainte de concert? Nu a avut timp? Ii uitase? Incercau sa-i gaseasca tot felul de scuze. Dupa concert, l-au asteptat in spatele scenei sa-i vorbeasca, sa-l stringa in brate.

- Buna, fiule, ce faci? Il intreba tatal iepure.

- Fiul meu, ii spuse si iepuroaica care avea deja lacrimi in ochi.Dar iepurasul ii privi indiferent si arogant.

- Doriti autografe? Vorbiti cu impresarul meu.

- Cum poti sa ne vorbesti asa? Suntem parintii tai!

- Acum sunt o mare vedeta si am numai un parinte: succesul.

Iepuroaica izbucni in plins de-a binelea. Iepurele tata il privi furios si trist pe cel care ii era inca fiu desi abia il mai recunostea. Isi lua sotia de dupa umeri si amindoi, cu pasi grei se indreptara catre vizuina lor.Noaptea aceea n-au pus geana pe geana, s-au zvircolit, s-au framintat. In acelasi timp, iepurasul petrecerea in luminis cu prietenii lui din trupa. Spre dimineata, cind petrecerea lua sfirsit si iepurasul se indrepta spre cortul unde avea sa doarma, o ciocirlie ii taie calea.

- Hei, iepurasule, cum de ai putut sa le vorbesti asa batrinilor tai parinti?

- Hai, ciocirlie, lasa-ma in pace, sunt obosit, vreau sa dorm.

- Fie, dormi, dar cind ai sa te trezesti, n-ai sa mai fi acelasi!

Spuse ciocirlia si zbura degraba inainte ca iepurasul sa priceapa ce a vrut sa spuna. Se pare ca ciocirlia era chiar zina padurii care stia toata suferinta parintilor iepuri.Si, intr-adevar, cind se trezi, iepurasul nu mai era iepuras, ci o broasca riioasa care oracaia ingrozitor. Se duse vocea cristalina, se duse infatisara trufasa, acum numai ramasese din ele decit o piele verde ce stirnea scirba. Prietenii lui nu l-au mai recunoscut si la-u alungat cu pietre din tabara de cintareti.Amarit, iepurasul-broasca se plimba prin padure, iar pasii l-au dus, fara sa-si dea seama catre vechea lui casa parinteasca.

- Oac, oac! Oac, oac! Batu el spasit la usa.Iepuroaica deschise si cind il vazu o apuca mila.

- Auzi, barbate, e o broasca la usa noastra, eu o poftesc inauntru.

- Pai de ce, nu suntem noi destul de suparati, vrei sa ne mai incurcam si cu o broasca pe cap?

- Om fi suparati, dar mie mi-e mila de ea. O sa o hranesc, o sa o spal, o sa o ingrijesc si poate asa o sa mai uit ca baiatul nostru ne-a uitat.

- Bine, sotie, fa cum vrei tu, spuse iepurele intr-un final.

Iepuroaica lua broasca si o ingriji ca pe propriul ei copil, o spala in copaia iepurasului, o sterse cu proasoapele lui parfumate, ii dadu sa manince din farfuriutele lui si o culca in patul lui proaspat si primenit. Si de fiecare data cind iepurasul broasca simtea pe frunte mingiierea miinii mamei lui si vroia sa-i spuna “te iubesc, mami” pe gura ii iesea numai “oac, oac”, iar ochii i se umpleau de lacrimile neputintei. Si atunci iepuroaica il iubea si mai mult.

Share on Facebook

In sfirsit, Gabi a facut destule animatii astfel incit sa-si poate monta si un (self) promo. Imi cam place si nu numai pentru ca e vorba de sor’mea!

Share on Facebook

Are copilul o carte cu animale domestice: ciine, pisica, purcel, cal, vaca, rata, oaie, iepure. Din toate astea, doar primele 2 nu sunt mincate (la noi in tara). Adica 25%. In rest, purcelul ajunge cirnati, vaca – ciorba, rata pe varza, oaia – friptura/pastrama, calul – salam, iepurele la cuptor. Ma tot intreb cum sa-i prezint lui fii-miu situatia asta intr-un mod cit mai digerabil.

Acum, lasind gluma la o parte, sunt si eu curioasa cum fac alti parinti. Adica avem vaca, invatam ca face muuu, ca e prietenoasa si buna. N-are copilul un soc cind o vede in farfurie? Nu intreaba “asta e vacuta aia buuna din carte?”

Share on Facebook

Am inceput sa scriu din nou. Dupa o pauza de…mai bine nu zic, ca mi-e rusine. Asa ca daca tot am finalizat povestea asta azinoapte, particip si eu in proiectul Cristinei.

Sopirlache

Gara era supraaglomerata. Se apropia Craciunul si asta se vedea la tot pasul. Luminite, beculete, Mosi Craciuni de plastic si reali, colinde in difuzoare. Peronul era plin de oameni grabiti sa ajunga la familiile lor. In marea de oameni, o doamna eleganta cu un palton turcoaz, caciula, manusi si fular din acealasi set verde incearca sa-si croiasca drum oarecum impotriva curentului. Are un geamantan mare intr-o mina si o cusca in cealalta.

“La naiba, la naiba, la naiba. Te rog eu, sopirla, nu te mai agita atita. Ce ai, ti-e frig? Ajungem acum!”

Ajunge la linie, verifica tabela cu Plecari, citeste biletul si urca in tren. Aici, alt haos. Culoarul e plin de bagaje, oameni care se invirt de colo colo. Cind in sfirsit ajunge in compartimentul ei e deja obosita. Isi pune cu greu geamantanul in locul pentru bagaje sub privirile impasibile ale barbatilor de linga ea. Isi scoate paltonul si se trinteste pe scaun, pune cusca cu sopirla pe locul de linga ea si isi sterge un patratel de geam aburit. O pufnitura nemultumita o face sa-si intoarca privirea.

- Ma scuzati, asezati-va!, ii spune domnului in virsta cu privirea plina de nedumerire la adresa sopirlei si ii elibereaza locul. Sopirla pare si mai nedumerita decit el.

Trenul se pune in miscare, greoi, agasat de incarcatura festiva. E cald, prea cald.

- V-ati cumparat sopirla?, intra in vorba domnul in virsta.

- E pentru nepot, cadou de Craciun, raspunde doamna.- A! Cum o chema?

- N-are inca un nume, baietulul o sa o boteze.

- A! e fata sau baiat?

- Ma tem ca nu stiu.

- A!Daca e baiat, puteti sa-i spuneti Sopirlache. Daca e fata, puteti sa-i spuneti tot Sopirlache, dar pronuntat cum ar veni in franceza. Sopirlash.

- Sigur, e o posibilitate.

- A! Cum aveti de gind sa aflati daca e fata sau baiat?

- Nu stiu, nu m-am gindit…

- A! Sa va ginditi, ca o sa va intrebe baietulul.

Pentru prima data, doamna se gindi ca el s-ar putea sa aiba dreptate.

- Lasati-ma pe mine sa incerc, spuse domnul in virsta aplecindu-se spre cusca. Sopirlache, ce esti, fata sau baiat?

Si doamna si sopirla il privira fara sa clipeasca.

- Citeodata, cel mai simplu mod de a afla ceva e sa intrebi.

- A!, icni doamna.

Trenul mergea incet, prea incet pentru gustul calatorilor. In compartiment se facea din ce in ce mai cald. Domnul in virsta se descheie la vesta si un miros acrisor de lamiie umplu compartimentul. Sopirla incremeni in cusca ei. Doamna isi deschise un roman de dragoste.

- Biletele la control, va rog!

Tresari puternic si scapa cartea din miini. Nici nu simtise cind adormise. Oamenii din compartiment intindeau pe rind biletele, controlorul le capsa, apatic.

- Numai o secunda, trebuie sa fie pe aici, pe undeva. Dar nu era, biletul nu era nicaieri: nici in buzunarele pardesiului turcoaz, nici in poseta, nici nicaieri.

Controlorul se sprijini de usa compartimentului.

- Ce aveti acolo, o sopirla? Arunca el intrebarea din virful buzelor.

- Da, o cheama Sopirlache, raspunse domnul in virsta. Dar nu stim daca e fata sau baiat.

Doamna era din ce in ce mai agitata. Biletul parca intrase in pamint.

- Am bilet, am sigur, dar l-am ratacit, stati un pic, va rog.

- Doamna, aveti sau n-aveti? Ca nu pot sa stau aici toata ziua.

- Am, am, numai un pic.

Doamna scotocea frenetic prin poseta. Sopirla incepuse si ea sa se agite.

- Tineti un pic dumneavoastra cusca, va rog! Sa caut mai bine.

Domnul in virsta lua cusca cu ambele miini si isi apropie fata transpirata de cusca si suiera duios:

- Sopirlache, stai aici cu tati!

Sopirla parca innebunise, descria niste cercuri frenetice in cusca strimta.

- Hai nu te agita, stai cuminte, ca mami tau isi cauta biletu’. Ca daca nu, controloru’ o sa o dea jos din tren.

- Nu sunt mami ei, pufni nervoasa doamna, intorcindu-si poseta cu fundul in sus..

- Sunteti impreuna? Intreba controlorul.

- Nu, dar Sopirlache ne uneste, raspunse repede domnul in virsta in timp ce baga mina prin usa custii.

- Ce faci, dom’le? Tipa surt doamna.

- Il iau in brate…insa in secunda urmatoare sopirla, lunecoasa ca orice sopirla i se prelinse domnului printre degete, pe burta cu miros de lamiie si apoi jos.

- Sopirla, prindeti sopirla! Inchideti usa sa nu iasa!

Controlorul nu era insa atit de agil si pina cind mesajul calatori prin caldura dogoritoare din compartiment si ajunse la urechile lui era mult prea tirziu.

- Am pierdut sopirla!, scinci doamna.- Ati pierdut si biletu’, doamna, adauga controlorul. Haideti sa platim noi o amenduta. Si isi deschise chitantierul. Sufla in virful pixului, il incerca pe marginea carnetelului si apoi incepu sa scrie de zor.

Doamna isi lua portofelul si se duse linga el, pe culoarul aglomerat.

- Ati vazut o sopirla? Intreba niste tineri din apropiere care stateau sprijiniti de geam si beau bere.

Tinerii au inceput sa rida zgomotos.

- 200 de ron, va rog, zise controlorul rupind chitanta pe care o scrijelise pina atunci.

Doamna ii intinse banii mecanic si apoi privi deznadajduita cusca goala.

“Libertate! Libertate! Libertate!”. Sopirla nu-si mai incapea in piele de bucurie. Ce usor fusese, si cind te gindesti ca nici nu-l placuse pe domnul ala. Daar, mina destinului poate sa arate oricum, ba chiar poate sa miroasa si a transpiratie. Trebuie sa fii deschis sa accepti asta. Amintirile legate de individul ala in costum de camuflaj care o prinsese in plasa, apoi drumul in remorca lui, zborul clandestin la mare altitudine care apasa pe creier dindu-si o durere infioratoare de cap si, in cele din urma magazinul luminat non stop in care a primit un loc alaturi de porci de guineea, veverite, hamsteri, soareci, chinchilla, doamne ce adunatura galagioasa care nu vorbea decit despre cum or sa fie adoptati, de parca sa devii animalul de companie al unui copil razgiiat e tot ce-ti poti dori de la viata… Ei bine, toate astea au ramas in urma ca un vis intunecat. Acum era doar ea, intr-un tren care gonea nebuneste prin cimpuri albe. Statea sub o bancheta, linga un calorifer pitit ce-i amintea de soarele dogoritor din Australia….Se trezi abia cind nu mai simti vibratia rotilor si o briza racoroasa de iarna ii lua loc caldurii molesitoare. Sopirla clipi de citeva ori consecutiv, mai mult decit o facuse in ultimii ani adunat. Era intuneric si liniste.

Parasi compatimentul si labutele ei parea ca fac un zgomot cu ecou. “Trebuie sa-mi pastrez singele rece! Pentru numele lui Dumnezeu, sunt o sopirla in toata firea!”, se incuraja ea.

Singele rece nu era greu de pastrat, mai ales ca pe peron suiera un crivat taios. “Unde am ajuns? Pare capatul lumii…” Un felinar care scirtiia in bataia vintului o facu sa tresara. Sopirla se alerga rapid pe zalele peronului si se strecura in “Sala de asteptare” pustie. Nu era cald ca in Australia, dar barem era un loc mai ferit. Se aseza pe un scaun, picior peste picior si incepu sa se gindeasca. “Miine, la prima ora, trebuie sa-mi gasesc un adapost. Permanent. Iarna nu e un anotimp pentru aventuri. Si ceva de mincare. Doamne as da orice pentru o insecta proaspata!”Matele ii ghioraira intr-un acord total.

In lipsa unei cine veritabile, sopirla incepu sa viseze cu ochii deschisi la o viata mai buna.

- Hei, tu, de acolo!, sopti o voce chitaita.

Sopirla lua o pozitie de drepti si pentru ca nu vazu pe nimeni de la inaltimea scaunului in care statea se apleca cu capul in jos. Sub scaun – un soarece.

- Buna!

- Ce vint te aduce pe la noi?

Sopirla observa ca erau mai multi soareci, trei stateau in spatele celui care o abordase, un spate destul de bine facut incit sa-i ascunda la o prima vedere.

- Ei, sunt in trecere. N-am gasit nici o camera libera la hotel, asa ca innoptez in Sala de asteptare, incerca sopirla o mostra de umor australian.

- Aha, soarecii nu gustara spiritul. Bine, da’ ai grija ca asta e teritoriul nostru. Eu sunt Andronache, sefu’, iar ei sunt Pila, Bila si Mila.

- Eu sunt Jecko.

- Ooo, un strain!, chitaira Pila, Bila si Mila.

- Mda, oarecum. Stiti vreun loc bun de iernat? Mi-e sa nu ma apuce hibernarea te miri pe unde, cu temperaturile astea scazute de pe la voi, ma astept la orice.

- Cu totii cautam un loc mai bun. Ce te face sa crezi ca daca l-am gasi l-am si imparti?, zise Andronache.

- Aaa…generozitatea?

- Mai rar pe la noi. Ia zi, cu ce treburi pe aici?

Sopirla le povesti toata viata ei de cind parasise Australia si pina in momentul cind se dadu jos din tren.

- Iarta-ma ca-ti spun, dar pentru tine cea mai buna varianta ramine tot nepotelu’ tipei, conchise Andronache pufaind tacticos dintr-o pipa sparta. Ceilalti 3 baleau pe linga el, asteptind sa le vina si lor rindul la fumuri.

-Pai si cum sa-l mai gasesc eu acum?

-Te putem ajuta, avem o retea de informatii soricesti in tot orasul.

Jecko simti cum napirleste un pic de emotie.

-V-as ramine recunoscator.

- De recunostinta e plina gara. Uite ce e, daca reusim sa-ti gasim copilul, va trebui sa ne dai si tu ceva in schimb. Ceva mai palpabil decit recunostinta.

- Sigur, orice, promise sopirla.

A doua zi dimineata, Andronache convoca Marele Consiliu Soricesc si le expuse problema. Un soarece mai istet propusese sa ii puna in garda pe hamsterii din toate petshopurile sa anunte daca apare doamna sa se intereseze de o sopirla noua. Era un plan minunat, mai ales ca in oras nu exista decit un singur hamster intr-un singur petshop.

- Cite zile mai sunt pina la Craciun?, il intreab Jecko pe Andronache intr-o noapte cind iesisera in Sala de Asteptare sa se hraneasca cu resturile lasate de oameni pe acolo si nematurate de nimeni.

- Doua.

- Hamsteruld e legatura a mai zis ceva?

-Ntt!

Lui Jecko ii cam pierise pofta de mincare. Sansele sa-l gaseasca pe baiat scadeau simtitor. Cine ar mai fi cumparat o sopirla DUPA Craciun?

- Lasa, nu fi trist, o sa se rezolve, ai sa vezi. Hai sa ne odihnim, miine e Ajunul, in gara or sa fie si mai multi oameni si unde sunt multi oameni sunt si multe resturi de mincare. O sa ne punem burtile la cale serios.

Pila, Bila si Mila il priveau extaziati pe Andronache. Soarecele asta batrin, avea dom’le dreptate.

In ziua Craciunului, in gara era o forfota de nedescris. Soarecii si Jecko se straduira in zadar sa adoarma in cotloanele lor din pereti. Seara, la ora bine-stiuta, Andronache dadu semnalul de iesit din ascunzatoare.

- O sa mincam cozonac bun, presimt!.

Nici nu iesira bine, ca Andronache incremeni.

- Mai e cineva in sala!

- Pai n-ai spus ca s-a inchis?

- S-a inchis cu el inauntru, se pare.

- Nu se poate, suntem pierduti, ruinati, flaminzi, ce Craciun trist!, incepura sa se lamenteze Pila, Bila si Mila.

- Sttt, tacere, ma duc sa vad cine e. Stati aici nemiscati!

Zis si facut, Andronache porni precaut spre pata mare de rosu care zacea pe un scaun.

- E Mos Craciun!, le spuse el la intoarcere.

-E Mos Craciun, e Mos Craciun, a venit Mosul la noi!, se bucurara in cor Pila, Bila si Mila.

- Bai, ce va bucurati, n-a venit la voi. A ramas captiv aici.

- Captiv?

- Da, captiv. Acum doarme, sforaie, tai lemne pe dinsu’.

Soarecii si Jecko iesira din ascunzatoare sa vada si ei minunea care consta intr-un Mos Craciun adormit cu un sac mare de-o parte si cu o sticla goala de rom de partea cealalta.

- Stati, eu il cunosc!

- Da, sigur, in Australia, fiecare sopirla are Mosul ei special!, il lua Andronache peste picior.

- Nu, nu, serios acum, e domnul din tren care a vrut sa ma ia in brate…

- Mosul e sopirlofil!, chitaira soarecii. Hei, Jecko, ai innebunit, ce faci?

Dar era prea tirziu, sopirla tisni in poalele Mosului, I se sui pe burta, apoi in barba si ii dadu cu coada de doua ori pe la nas.

- Hapciu!….A! Sopirlache, tu esti?

Sopirla incuviinta bucuroasa din cap.

- N-a zis ca-l cheama Jecko? Ne-a mintit?, se intrebara intre ei Pila, Bila si Mila. Combinatii de 2 luate cite 3.

- Sopirlache, vino la mine sa te pup. Mosul se ridica de pe scaun, darimind sticla goala de rom care-i imprastie pe soareci in cele 4 colturi ale Salii de asteptare. Cu miscari greoaie, se dezbraca de haina de Mos Craciun si i-o puse pe umeri lui Sopirlache. Impleticindu-se, lua intr-o mina sacul si pe Sopirlache de cealalta mina si iesira amindoi veseli din Sala de Asteptare.

Share on Facebook

Mos Nicolae a adus: niste farfurii dragute pentru tati (doar, doar le-o umple cineva cu ceva), o oala de lut pentru mami (hm, ce morcovi la cuptor or sa iasa!), turta dulce si fructe pentru Ozzy (facem o exceptie si mincam cu totii) si biscuiti cu maduva si scoarta de curatat dintii pentru Nero (ca doar nu era sa-i aduca tocmai lui ceva care sa nu fie de mincare!).

Share on Facebook

Si, ca sa stii:
- nu, Nero nu musca. S-ar putea doar sa-si vrea darul mai repede!
- Ozzy e cel mai cuminte copil de pe planeta
- eu chiar dorm, nu ma prefac, n-as putea
- Babicu’ e un tata minunat, sa nu carecumva sa-l uiti!

Share on Facebook

Nu, nu va luati dupa titlu, e doar o rautate intre surori. Jucaria este foarte draguta, hand-made, facuta special de Gabi pentru Ozzy. Si-a atras porecla asta doar pentru ca Gabi l-a lasat putin descusut la mijloc sa-i inlocuiasca tubul de carton dinauntru cu ceva care sa poate rezista la spalat. Ozzy a tras de el si bietul maimutoi s-a descusut pe jumatate, de unde si porecla. Ne-am inchipuit ca e din Faurei, ca pindeste trenul de Galati care trece pe acolo pentru a reconstitui scena din Anna Karenina. Am ris de asta ca niste sobolani, ba chiar i-am scris si un poem. Dar, nu, nu va luati dupa noi, suntem doar rautaciosi.

Cu toate astea, uitati poezia:

Sinucigasul din gara Faurei

Voce background: “Trenul accelerat Galati-Faurei opreste in gara la linia 1”

“O, nu, nu te opri!”, tipa el in gind

De emotie abia respirind

“Mai hotarit ca acum n-am fost nicicind”.

Disperarea-i prea tacuta

Nefericirea-i prea multa

I-au adus din nou vointa de sfirsire muta.

In dimineata cind s-a hotarit

Ploua marunt.

“Ce zi potrivita pentru a muri!”

Trenul potrivit daca ar veni…

Oamenii il vedeau, dar nu stiau cum il chema

Caci zau! tot una era

Ce nume purta,

Atita vreme cit pentru ei

El era  “sinucigasul de la Faurei”.

Ati ghicit: Nu era insa prima oara

Cind el ajungea la gara

Insa de fiecare data momentul rata

Pentru ca CFR orarul schimba

Si nici din timp intirzierile nu le anunta.

Cind esti hotarit pentru iremediabil

Sa te bazezi pe Mersul trenurilor nu e convenabil.

Acum esti puternic, peste o secunda slab

Si nu te ajuta un sistem firav.

Si azi sinucigasul de la Faurei

Se intoarce acasa cu pasi maruntei

“Hei, ce mai e pe la gara?”, il intreba un cunoscut

“Nimic nou, inca un tren pierdut!”

Share on Facebook

Dr. Fraud from Gabi Popov on Vimeo.

Ei bine, asta chiar e primul desen pe care Ozzy l-a urmarit cu atentie. “We want more, we want more!”

Share on Facebook