Un blog despre copii, parinti si catei. Si intimplarile prin care trec ei!
Ooo, am aflat ca azi sunt Mucenicii. Da, in lumea mea semi-atee, asta-i un fel de breaking news! Drept care azi o sa ma abat de la stilul meu de viata sanatos si o sa maninc 2 mucenici din aia mari, opturi calde cu miere si cu nuca pe ei. Da, varianta moldoveneasca, ca si mine de altfel! :)
Dar unde gasesc eu mucenici buni ca la mama acasa?
In dimineata asta m-am rasfatat cu o cafea cu lapte. Nu stiu ce m-a apucat, n-am mai baut o cafea de luni de zile si, in ultimul timp, de cind Babicu’ a trecut dimineata pe ceai negru cu lapte, n-am mai luat nici macar o gura. Pina azi, cind mi s-a facut pofta si am si executat o ceasca.
Teoretic, cofeina nu e buna in timpul sarcinii, poate duce nastere prematura si/ sau greutate mica a bebelusului. Dar cum eu pina acum am mers pe intuitie, cred ca ceasca asta nu are cum sa faca rau. Sau are?
Recunosc, am cedat! M-a enervat groaznic ca nu puteam sa schimb formatul unui document pe Mac, mi-l encoda naspa, de fapt. Am reusit pina la urma, m-am calmat si apoi, odata cu linistea, zen-ul si alte stari care mai de care mai line s-a instalat si pofta de ciocolata. Fiecare celula a corpului meu scanda “Vreau cio-co-la-ta! Vreau cio-co-lata!”, asa ca am cedat si m-am dus tinta la dulapul unde stiam ca aveam un Toblerone din nu mai stiu ce calatorie. Nici nu m-am uitat la termen, o fi si expirat, ciocolata zace cu lunile la noi in casa: Babicu poate dar nu vrea, eu vreau dar nu pot!
Am introdus un degetel in ambalaj si am extras un triunghi. L-am hlapait. M-am mai perpelit un pic apoi am mai luat inca unul. Abia acum m-am linistit cu adevarat. As vrea sa pot spune ca-mi pare rau, dar as minti. Poate miine! Noapte buna!
Azidimineata, in timp ce ma indreptam agale spre munca trec pe linga unul dintre cele citeva magazine de legume si fructe din drumul meu si ce-mi vad ochii: SPANAC proaspat. M-am oprit vrajita linga ladita plina asezata strategic in fata magazinului si pe moment, impulsul a fost sa intru si sa cumpar. Mi-am amintit brusc ca ma duc la munca si ca bietul spanac n-ar rezista nici o ora in atmosfera tropicala de acolo. Asa ca imi vad de drum.
Seara, insa, la intoarcere dau iama in toate aprozarele din drum. Dintr-un loc imi iau fructele, (multe fructe, ca sunt lacoma rau), din altul legumele. Spanacul ma astepta cuminte si verde. Intru decisa si cer un kil si ceva, sa fie rotund la pret. Bucuria gradinii pe care n-am avut-o niciodata – 10 ron. “Daca-l luati dimineata, pina acum era gata!”, imi spune pisicher vinzatorul trecut bine de vreo 60 de ani. “Era, daca se gatea singur!”, incerc si eu un spirit. Nu stiu de ce, dar glumele mele nu sint niciodata savurate de vinzatorii de legume….
Acestea fiind spuse, incep sa-mi tirii prada spre casa ca un hirciog hulpav. Dupa o mica reuniune de familei, se prefigureaza si meniul serii: spanac si budinca de paste cu brinza dulce si stafide (cumparasem ingredientele de vreo 3 zile, era ultima lor sansa). Read more…
Cel mai neplacut lucru pe care le-am experimentat in gravizenie e foamea cea rea, e golul in stomacul care se transforma intr-un sac fara fund. Senzatia aia ca as minca si de pe jos daca as gasi ceva. (Da, Nero, acum te inteleg prin ce ai trecut cind te-am pus la regim! Dar erai grasut si d’asta te durea spatele, asa a zis Vet).
Din fericire, senzatia naibii a aparut pina acum doar de vreo 5, 6 ori, in momente diferite ale zilei/noptii. Noaptea e mai simplu, ma trezesc, beau apa si ma culc la loc. Cu putin noroc si concentrare adorm la loc. Ziua e cumplit, mai ales la munca. In jurul meu sint colegi care maninca ciocolata, covrigi calzi cu sare, fast food si alte lucruri. Care miros ametitor si care au si (doar) un gust bun (dupa fetele lor). Am senzatia ca maninca nonstop, mereu scot din tolba ceva bun, ca niste hobbiti din Comitatul Gastronomia. Nu pot sa-i condamn, au o greutate normala. Nu au + 16 kg ca mine, nu arata ca un om de zapada cu niste minute mici infipte lateral sau ca un dinozaur (pastram aceeasi proportie dezechilibrata intre minute si corp) care sta la calculator bucuros ca mai ajunge la tastele laptopului… Read more…
Pentru ca din cind in cind mi se face mila de tatal lui Ozzy cind il vad cum devoreza gama de conserve “Traditii” de la Scandia Sibiu, am puseuri de gateala, asa cum ati putut observa in serialul “Cooking thriller”. Ei bine, unul dintre impulsurile astea inexplicabile m-a apucat si in seara asta cind am hotarit de comun acord cu mine insami sa prepar o plachie de crap. Am uitat sa va zic ca impulsurile astea le am mai ales in lipsa lui, ca sa am si factorul surpriza de partea mea (in plus de ala de gospodina reformata).
Asa ca pasesc suav in magazinul de peste de vizavi de mine si ma interesez de un crap …potrivit. Aveau 2 tipuri: “crap romanesc” si crap …viu, la acvariu. Vinzatoarea si curatatorul de peste (pe care ii suspectez ca au o relatie mai mult sau mai putin acvatica) insista sa iau un peste viu. Asta e unul dintre lucrurile care imi plac la gravidenie, oamenii se inghesuie sa te “serveasca” cu chestii proaspete, nu risca sa-ti bage pe git toate prostiile. Cred ca le e teama de furia ancestrala a unei gravide, zic. Revenind, cei doi insista sa-mi aleg un crap viu. Cred ca fata mea exprima un amestec de mila, dezgust, remuscari, pentru ca imi zic repede: “Tu doar il alegi, de omorit il omoara el, il si curata, n-o sa-l mai recunosti”. Niste argumente pertinente (nu ca imi imaginam ca as putea plonja in acvariu si iesi cu un peste pe care apoi sa-l dau cu capul de caldarim). La urma urmei, nici pestele n-o sa ma mai recunoasca chiar daca fata mea o sa fie ultimul lucru pe care il vede prin acvariu. Deci, o relatie corecta om-peste. Read more…
Azinoapte am avut un vis foooarte interesant. Prietena si colega mea Livia imi spunea pe nerasuflate ca a descoperit o clinica de infrumusetare care iti dadea un regim miraculos cu care slabeai foarte mult si foarte repede! 
Mi-o dadea exemplu pe Magda Palimariu care, desi tocmai nascuse o fetita, scapase de vreo 12 kg, ajungind mai slaba decit inainte de sarcina. Ne-am grabit sa ajungem la clinica respectiva care era intr-o cladire uriasa, cu geamuri in loc de pereti care dadeau spre…Atlantic. Coplesita de peisaj, m-am oprit pe culoar si am exclamat: “Asta da, clinica care da spre Atlantic!” (Ei, ce vreti, in vis nu sint la fel de atenta la cacofonii! ))))
Si acum descifrarea: Livia a inceput ieri un regim de scadere a colesterolului, eu sint obsedata de greutatea mea de cind ma stiu si acum sint mai ingrijorata decit oricind, iar in week-end a vazut un documentar cu adolescenti americani superobezi al caror vis comun era sa-si faca operatie de liposuctie. Sa mai spuna cineva ca nu se leaga totul in vis!
I-as putea scrie o oda, atit de mult imi place. Dar n-am facut niciodata pina acum pentru ca mama mea imi trimitea imediat citiva litri la cea mai firava solicitare. Pina intr-o zi cind am hotarit sa o prepar eu insami, ca un mic antrenament pentru supele creme ce vor urma.
Asa ca am pus la fiert citeva legume (telina, patrunjel, morcov si ceapa), apoi le-am pasat in blender, am adaugat un litru de suc de rosii si condimente (sare, piper, boia, busuioc, dafin) si le-am mai fiert un pic. A iesit superbuna, chiar daca e ruda mai saraca a supei creme de rosii de vara, cind rosia e rosie, din gradina, zemoasa, carnoasa, dulce…aproape indecenta.
Urmatoare pe lista mea de atac e supa crema de usturoi.
Cred ca la lista aia cu chestii pe care e musai sa le faci intr-o viata de om (gen sa plantezi un copac, sa faci un copil, etc), mai trebuie adaugat ceva: sa coci piine integrala.
Obosita sa tot citesc etichete de piini pentru a-i prinde pe producatori cu faina alba in aluatul declarat BIO, INTEGRAL, NEGRU ca smoala, mi-am luat inima in dinti si am trecut pe productia proprie. Cumparasem mai de demult o punga de faina de griu si una de hrisca integrale si azi am decis sa le transform in piinea vietii.
Am amestecat, am framintat, am asteptat sa creasca (impotriva metodelor rudimentare de realizare- fara mixer, ca era la sor’mea, framintat doar citeva minute, ca m-am plictisit repede, si aterizarea intr-un vas de yena clasic- ca doar nu credeati ca detin forme de cozonac), piinica si-a dublat volumul in mai putin de o ora. A mai poposit o ora la cuptor dupa ce am ornat-o cu niste seminte de floarea soarelui si in.
Problema cea mai mare a fost sa-mi dau seama cind e gata, pentru ca ea era neagra de la sine, deci conceptul de “rumenit” nu incapea in discutie. Acum chiar as putea fi acuzata de rasism! Haha! In reteta scrie o ora, dar dupa jumatate din timp am inceput sa ma ingrijorez deja pentru ca parea facuta. Am facut un compromis culinar si am mai lasat-o 15 minute. Pina nu s-a racit sa o pot taia si gusta nu mi-am dat seama daca e neagra de la integralitatea ei sau de la arsura mea. Ei bine, intr-un final reusesc sa infig cutitul in coaja groasa ca o carapace de testoasa si sa tai 3 felii. Am muscat cu emotie prima imbucatura. Verdict: cea mai buna piinica din lume!!! Da, stiu, dupa 3 ore petrecute in jurul ei s-ar putea sa fiu subiectiva!
Rezultatul in imagini:
Reteta am luat-o de aici, in caz ca va bate vreun gind integral.
Am fost joi seara in Violeta’s Vintage Kitchen, genul de restaurant pe care as vrea sa-l am eu intr-o zi! La parterul unei case vechi, (pe Batistei colt cu J.L.Calderon), specializat in mincare buna, bio, in special lacto-vegetariana.
Cum in ultimul timp (si aici ma refer la ultimul an), preferintele culinare m-au impins catre zona asta, cina de aseara mi-a mers la casa sufletului. Gustos si atit cit trebuie, nici mai mult, nici mai putin. Meniul e in fiecare zi altul si e atit de variat incit contrazice orice prejudecata conform careia vegetarienii se hranesc de dimineata pina seara cu morcovi si dovlecei fierti. Si sint palizi si nefericiti! )))
Dar aici se gasesc si feluri de mincare cu carne, asfel incit un cuplu format dintr-un carnivor si un vegetarian (asa cum sintem noi) poate avea o seara fara compromisuri gastronomice.
Singura mea critica e ca pe blog, la capitolul Retete e numai una singura. Va rog, puneti mai multe!!!
Like
Loading ...