Sor’mea a descoperit cartea asta pe net si mi s-a parut foarte draguta. O sa o printez, sa-l pun pe Ozzy sa coloreze. Sunt cam ingrijorata pe partea cu desenul, nu am reusit sa-i strinesc nici cel mai vag interes. E adevarat ca eu nu desenez prea frumos (sa fiu blinda cu mine), tot talentul s-a dus in alta parte! Adica, AICI! Apropo de asta, ea a inceput azi munca intr-un studio de animatie din Praga: Gabi, iti tinem pumnii. (Si totusi, daca citesti asta inseamna ca nu ti-au dat prea mult de lucru, nu?)

Revenind la ce ma doare pe mine. Ozzy nu e prea interesat de desen, cu o singura exceptie: FELINARELE. Bine, si pisicile vargate. In rest, tot ce am incercat (case – si normal, nu?), pomi, flori, catei, pitici, etc, l-au lasat rece.  Asa ca acum ma documentez pe net despre diverse tipuri de felinare. Sa variem.

Cartea completa e in continuarea postului

Share on Facebook

In 1967, ilustratorul Etienne Delessert este rugat sa propuna un nume de autor cu care sa colaboreze. Raspunde: Samuel Beckett si Eugene Ionesco. La scurt timp, cel de-al doilea ii trimite patru povesti scurte pentru ilustrat. Asa s-a nascut Povesti 1-2-3-4,  o carte altfel, un teatru imaginat intre tatal Eugene Ionesco si fiica sa.

Ce mi se pare deosebit la aceasta carte: aparent, sunt 4 povesti, in realitate sunt nenumarate. Sa va explic. In primul rind, sunt atit de simple si de absurde (cum altfel ?), incit lasa loc pentru milioane de “de ce”-uri: de ce mami si tati merg la restaurant? de ce  a doua zi au nevoie de varza acra si sa doarma mai mult? de ce toti oamenii si obiectele se cheama Jacqueline? de ce fereastra e un stilou? de ce privesc prin scaun si maninc perna?…ehehe si tot asa. Ati ghicit, la fiecare intrebare se poate raspunde in mii de feluri, fiecare raspuns genereaza mii de alte povesti. Cartea fara de sfirsit. Nu e minunat?

Ozzy e prea mic pentru de ce-uri, asa ca pe tarimul narativ ma distrez deocamdata singura.

DAR, acum vine argumentul nr 2: ilustratiile. Departe de a oglindi fidel cuvintul scris, ilustratiile sunt povesti de sine statatoare, complexe, surprinzatoare, pline de detalii amuzante, intrigante. Ozzy rasfoieste cartea (da, din poza in poza) si descopera de fiecare data desene noi, pe care une degetul cerindu-mi sa i le explic: soricelul care-i da pisicii o floare (aici, invariabil, isi lipeste nasul de pagina si o miroase si el), un ceas, o doamna cu un fluture in cap, un rinocer, un picior printre ciuperci uriase, un iepuras mai mic decit o musca. Si pornind de la ele, ma aud indrugind verzi si uscate, mereu altceva, pentru ca nici eu nu pot tine minte atitea variante. Si e foarte distractiv!

Asadar, daca v-am facut pofta, dati fuga la libraria online!

Share on Facebook

Am citit intii Inima cusuta de Carole Martinez. Si n-am scris imediat despre carte. M-am apucat in aceeasi zi de Trebuie sa vorbim despre Kevin de Lionel Shriver. Si socul discrepantei dintre cele doua carti a fost atit de mare incit nici acum nu mi-am revenit complet.

Sa incepem mai intii cu asemanarile: sunt doua carti scrise de mame. Siiii cam atit, acum incep diferentele.

“Inima cusuta” e un roman cald, rotund, tandru, fantastic, in care fiecare rind tisneste iubirea: unei mame pentru copiii ei, unei mame pentru darul ei neobisnuit, pentru barbatii din viata ei, pentru locuri, pentru nevoia de a crede in ceva si de a-si urma dorinta pina la capatul lumii. Iubirea oarba a unor copii pentru mama lor, chiar si atunci cind nu o inteleg si ea pare absurda, iubirea pentru tatal lor care nu-i iubeste. Si tot asa.  Nu e nimic siropos, nimic patetic, nimic prea mult. Cartea nu descrie o lume roz in care o familie traieste fericita pina la adinci batrineti, dimpotriva, invoca o lume violenta, in care moartea, secretele tenebroase, capcaunii, durerea pindesc la tot pasul. Si cu toate acestea e o carte care m-a facut sa ma simt fericita citind-o, m-a facut sa ma gindesc mai mult si sa izolez in sufletul legatura aparte dintre mine si Ozzy. Ca si cum as fi pus acel sentiment minunat si pretios, la pastrare intr-o cutiuta de lemn lucrata manual.

“Trebuie sa vorbim despre Kevin” m-a trezit repede la …nici nu stiu cum sa-i zic, realitate?. Nu e cuvintul potrivit, pentru ca ce se intimpla intre copertile acestei carti nu are nici o legatura cu mine. O citesc ca si cum as citi…un fapt dintr-un ziar sau o …carte de retete.

Dar asta nu inseamna ca nu m-a impresionat. Pe scurt, e vorba de o mama a timpurilor noastre, cu o afarere de succes, o relatie extraordinara care decide (cerebral, logic, sperind ca sentimentele care ar “trebui” sa le simta o mama sa vina mai apoi) la un moment dat sa faca un copil. Acel copil va creste si, la 16 ani, isi va impusca in liceu citiva colegi si un profesor. Cartea e scrisa din perspectiva mamei care ii scrie fostului sot ce si cum crede ea ca s-au intimplat lucrurile de la inceput si pina in “acea joi”.

O mama cerebrala, rece, care nu si-a dorit cu adevarat copilul si care a fost convinsa din primul moment ca nici el nu si-a dorit-o ca mama. L-a perceput inca din burta ca pe “un corp strain, care atunci cind a vazut-o, in momentul dupa nastere, a tipat cu furie, care i-a refuzat laptele “cu scirba”. Un copil pe care apoi si-a propus si s-a straduit sa-l iubeasca, mergind pina acolo incit avea grija sa nu uite sa-l ia in brate de cel putin 3 ori pe zi. Un copil care, mic fiind, tipa de dimineata pina seara cind venea tatal lui acasa si isi gasea consolarea in bratele lui. Renuntarea la job, copilul caruia nu reusea sa-i intuiasca si sa-i satisfaca nevoile, sotul care ii lua apararea copilului si o credea prea putin pe ea o arunca in ceea ce clasic e numit “depresie postnatala”. Copilul creste, lucrurile se inrautatesc, pina ajung in punctul culminant al acelei “joi”, ziua cind Kevin a devenit criminal.

Ce m-a impresionat:

- spiritul analitic al mamei/ autoarei capabil sa observe/ disece/ explice orice gest al copilului. M-am ingrijorat un pic, eu nu sunt in stare sa-i observ si sa-i analizez fiecare intentie, sentiment, dorinta de a face ceva si, atunci cind le observ, o fraza imi ajunge sa explic. M-am gindit ca se intimpla asta pentru ca Ozzy e un copil pozitiv, vesel, fara incrincenari, sfidari, porniri violente (deocamdata si mereu, sper). Iar eu nu sunt  in nici un caz cerebrala, analitica. Sunt de-a valma, ma supar pe el, rid cu el, ma enervez, etc, dar fara sa acord prea multa atentie mecanismelor psihologice ale lui/mele.  Inca nu stiu daca e bine sau rau, o sa ma mai gindesc la asta, cert e ca psihologia nu m-a pasionat niciodata, “fiecare cu ale lui”, frate.

- Autoara nu are copii si a decis sa nu faca niciodata. A lucrat ca bona. Poate ca asa a reusit sa creeze o mama atit de traumatizata de sarcina/ copil, sincera (o sinceritate cinica ce corespunde asteptarilor publicului fara copii sau le ajuta pe anumite mame sa defuleze propriile frustrari pe acest subiect. Nu stiu, la mine nu a functionat asta, acum dupa ce am copil, poat ar fi mers inainte pe genu:” ce bine le zice, copiii sunt o pacoste cu fundul urit mirositor foarte probabil sa devina niste nerecunoscatori aroganti…” Ozzy, ai cicat steagu’ daca-mi faci din astea! ). Puteti citi aici un interviu cu ea si decideti singuri daca am dreptate sau nu.

- O reflectie a Evei apropo de parintii copiilor care ajung in tribunale pentru diverse chestii: ssocietatea crede fara discernamint ca “parintii sunt de vina”, ceea ce e o judecata lipsita de intelepciune si nedreapta. Sunt de acord. Si mai spunea tot pe a cest subiect cazul unei femei acuzate de neglijenta care 7 ani, zi de zi a avut grija ca sa nu-i lipseasca nimic copilului, sa nu s epuna in pericol, et c si intr-o zi, in 3 minute in care nu a fost atenta copilul a patit ceva (nu mai stiu exact c) si a murit, iar ea a ajuns acuzata de sistem pentru neglijenta, traumatizata de 2 ori. Da, asta e intr-adevar trist si ingrijorator.

- Faptul ca doi adulti care inainte de copil se intelegeau minunat, ajung dupa momentul “copil” in doua tabere diferite, ca nu mai pot sa comunice ca inainte, ca nu mai pot avea aceleasi pareri. Modul diferit de a vedea, a percepe si a reactiona fata de anumite actiuni ale copilului le afecteaza relatia si, cel mai grav, lasa copilului un loc de actiune unde isi permite sa-i joace pe degete, sa-i manipuleze, sa le intuiasca intentiile si reactiile si sa le foloseasca pentru a adinci distanta dintre ei si a-si obtine mai multa libertate. E complicat.

Va recomand din suflet aceste doua carti, le gasiti pe site-ul editurii Vellant.

Share on Facebook

V-am spus vreodata cit de mult imi plac sufleurile? De dovlecei, conopida, brocoli, orice. Si cum nu-mi ies niciodata? Nu stiu cum, de ce, ce blestem planeaza asupra vasului de yena, dar orice incercare a mea, oricit de fidela ar fi retetei esueaza lamentabil intr-un produs necomestibil. Se scofilcesc, se string, se chircesc, se ard la suprafata, ramin crude inauntru, n-au gust bun. Ce mai incolo, incoace, niste rateuri penibile care ajung la cosul de gunoi impreuna cu speranta mea ca voi fi capabila vreodata sa fac unul decent. Dar pofta ramine. Saptamina trecuta m-am intilnit cu o prietena si i-am mincat sufleul de conopida din fata. A fost delicios. (La Waterloo taverne).

Asa ca va dati seama de ce m-am simtit razbunata cind am citit urmatorul paragraf din “Discipolul” de Iris Murdoch: “Arata mai curind a profesor de economie politica decit a muzician. Fata lui, neatacata de riduri, avea un aspect cenusiu, posomorit, cu colturile ochilor si ale gurii lasate in jos. S-ar fi zis ca sufleul ii era macinat de o pasiune extrem de romantica si poetica”. Da, da, si al meu la fel!!!

Share on Facebook

Ma maninca degetele si ochii sa incep sa citesc dintre cartile primite! Dar, nu, nu, trebuie sa termin cartea pe care o citesc acum. Asta ca pedeapsa pentru lacomia mea care m-a facut sa aleg dintr-un stand cu carti la oferta pe cea mai groasa posibila!!! Asadar, acum citesc Discipolul de Iris Murdoch, o carte cam apasatoare despre un nebun. Asta ca sa fac rezumatul rezumatului. Oricum, se vede ca este scrisa de o femeie (nu pot sa cred ca zic asta!!!), in sensul ca descrie foarte in amanunt lucruri, da exlicatii, e pe alocuri coplesitoare, asa cum numai o femeie poate fi. Cu toate astea nu-mi vine sa o las, acum sunt pe la jumatate si chiar curioasa sa vad ce se intimpla in partea a doua. Daaar, m-am hotarit care va fi prima carte din setul Vellant: Inima cusuta. Am zis.

Pe de alta parte, Ozzy nu are datorii morale ca mine, in plus devoreaza o carte pe seara, asa ca isi permite sa se delecteze acum cu Pupici, pupici. Imi place mult cartea asta, prilej sa-l pun sa ma pupe la fiecare pagina, “pentru ca asa scrie aici”. Si intram in starea de pupaceala, el ma pupa pe mine, eu pe el, amindoi pe Nero si fiecare pe tati. Asa zice cartea, n-ai ce sa faci!

Si, inainte de a fugi repede la cartea mea (va rog eu frumos, azi nu ma invidiati pentru asta, am avut o zi plingacioasa cit o zi de post, maseaua nr 2 e de belea!), sa mai zic doua vorbe despre ce am mai terminat intre timp:

Parinti si copii de I.S. Turgheniev – un roman extraordinar despre conflictul dintre generatii, nici nu conteaza ca protagonistii sunt rusi si actiunea are loc acum 100 de ani. Nici nu-mi dau seama daca asta e trist sau nu…

Piticii mortii de Jonathan Coe. De el am mai citit, tot cu sufletul la gura si “Casa Somnului”. Ingrediente: muzica, dragoste si crima si mult suspans.

Trei povestiri de Umberto Eco. I le-am citit lui Ozzy si ne-am bucurat impreuna ca un General care vroia sa construiasca bomba atomica in podul lui a ajuns portar la hotel, ca cei trei cosmonauti paminteni au descoperit la timp ca si martienii pot fi sensibili si ca Gnomii de pe Gnu sunt mai pasnici si mai civilizati decit pamintenii (mai ales pamintenii din cartierul nostru)…

Gata, am fugit la citit, la cit de obosita sunt, nu-mi dau mai mult de 3 pagini! Noapte buna!

Share on Facebook

Da, da, v-ati prins au sosit cartile de la Vellant! Nu, nu vreau sa mor, era doar vorba cintecului.

Share on Facebook

O, Doamne, tremur de emotie, parca ar fi ziua mea. Da’ stiti ce? Chiar e ziua mea! Am cistigat premiul cel mare, biblioteca de carti ale editurii Vellant. Adica 58 de carti. Provizie. Bogatie. Bucurie. Unde o sa le pun, numai eu stiu! )) Dar ce conteaza, sunt mult prea fericita!!! Si asta numai datorita voua, dragi vizitatori de ozzy.ro care ati intrat aici si apoi, printr-un click binevoitor ati ajuns si pe pagina editurii.

Si pentru ca dar din dar se face Raiu’ (parca asa era, nu?), dupa Pasti o sa daruiesc la rindul meu dublurile, pentru ca eu mi-am mai comandat de la ei niste carti si oricit de mult as iubi cartile nu sunt biblioteca nationala sa detin mai multe exemplare. Sunt biblioteca Vellant!

Share on Facebook

Avem o carte care asa se cheama: Povesti in 5 minute si este o colectie de povesti povestite corect, pe scurt. Lui Ozzy ii plac mult ilustratiile. Si tot citind si rasfoind-o m-a pus un pic pe ginduri.

Mi-a povestit Babicu’ de un training pe care l-a facut el si care avea si bucata asta de time management. Mi-a desenat frumos, pe hirtie cum in cap ar trebui sa am, pe foldere, chestii pe care sa le rezolv ACUM, mai incolo (dar sa zic cind si sa ma tin de asta) si folderul NICIODATA (preferatul meu, de altfel). In viziunea mea sunt lucruri pe care trebuie sa le faci, altele pe care vrei sa le faci, altele pe care ar fi bine sa le faci si unele cu care mai bine nu-ti bati capul. Dar e o viziune personala, necoagulata intr-o teorie imbratisata la nivel mondial.

Mi-a amintit ca mai demult am facut si eu un training de management al timpului. Si tot ce mi-a ramas in cap, peste ani, a fost ca un angajat, de exemplu, poate pierde mult timp cu mailurile cu glumite. Ne dadea trainerul un exemplu ca daca pierzi 5 minute cu un astfel de mail si primesti 10 pe zi, s-a dus aproape o ora. Bine, acuma stim si noi ca daca angajatul ala are o ora de pierdut, adica n-are destul de munca, daca nu o umple cu mailuri amuzante o sa o umple cu altceva.

Si acum, daca intr-o zi, pierzi o ora cu tot felul de prostii, de ce sa recuperezi tocmai la momentul poveste? Plus ca, nu stiu altii cum sunt, dar fii’miu nu reactioneaza la una bucata de poveste, ci la timp de turuit. Asa ca daca vreau sa ies cu basma curata si copil adormit, ori bag o poveste de jumatate de ora, ori 6 de cite 5 minute. Ce, credeti ca nu am incercat sa evadez mai repede? Si fix cind ma ridicam din pat sa o sterg englezeste, la o privire in spate vedeam doi ochisori rotunzi, deschisi si un zimbet pina la urechi: “A!”. Sigur, mai Ozonule, nu plecam, aranjam doar patura!

Pai altfel nu bagam si eu una scurta gen: A fost o data ca niciodata (as putea sa renunt la asta) o fetita imbracata in rosu de i se spunea Scufita Rosie si s-a dus la bunica ei, dar lupu i-a luat-o inainte. A mincat-o pe bunica, a mincat-o si pe Scufita Rosie, dar a aparut vinatorul si le-a salvat pe amindoua. Si au trait fericiti pina la adinci batrineti. Minus lupu’. Te pup. Noapte buna!

Share on Facebook

Am terminat si ultimul roman al lui Larsson. E la fel de alert ca si precedentele, numai ca scirtiie pe alocuri: toate povestile se inchid frumos, regulamentar si cu happy-end (de ce?), unele dialoguri, mai ales cele dintre Mikael, personajul principal si iubite sunt stupide de-a dreptul (pe genu’ gigolo de Pantelimon) si, din cind in cind, am avut senzatia ca scriitorul s-a cam plictisit de scris (ceea ce ar fi de inteles, a scris 2000 de pagini la urma urmei). Dar, una peste alta, cartile mi-au satisfacut setea de lecturi politiste.

Si,  pe genul “ce am invat copii din aceasta carte”, iata si citeva impresiile mele:

- seria “Millenium” e pentru Suedia ce e “Fratii Jderi” pentru Moldova: dupa ce o citesti, vrei neaparat s-o vizitezi! Si eu vreau (ma refer la Suedia, se intelege)

- suedezii beau muuulta cafea, da’ multa si non stop, zi, noapte, nu conteaza si maninca multa carne de miel

- magazinul “Furnicile” mi-a stirnit o curiozitate bolnavicioasa

- exista si varianta de Suedezul talpa iute

- “Ok” sunt benzinariile cele mai ok din Suedia.

Share on Facebook

De doua zile imi batut capul sa gasesc o motivatie buna pentru o sopirla sa evadeze (buna si pentru ea, si pentru restul scenariului meu). Faceam gimanstica, ma gindeam la sopirla, m-am intilnit cu o prietena, vorbeam, dar eu ma gindeam la sopirla, scormoneam cu Ozzy in nisip – in capul meu sopirla.

Azi am dat peste coperta asta care mi-a strinit ropote de ris.

De ce nu-mi vin si mie idei asa de bune? De ce? De ce?

Share on Facebook