As face un pact

Stiti reclama aia cu parintele, copilul si fluturele? Cu tatal care-si intreaba baiatul de 3 ori “ce-i asta?” si ala micu’ mare se enerveaza? Si atunci isi aminteste ca la 3 ani el i-a raspuns de 21 de ori la “ce-i asta?”/”un fluture”? Si-l iubea si imbratisa. Sigur o stiti, poate ati si lacrimat un pic la ea. Si eu am facut la fel inainte sa am copii.

Pentru ca acum…ei bine, acum, imi vine sa fac un pact cu ei: dragii mamei, uitati care e treaba: voi ascultati de prima data ce va zic/ raspund eu acum, si voi nici macar nu-mi mai imi raspundeti cind o sa fac eu alzheimer, bine? Ma lasati acolo cu intrebarile mele, ca oricum nu o tin minte ce-mi ziceti, e ok, mi-o asum.

Pentru ca nu e vorba doar de ce va raspund voua, e vorba ca ma transform total. Intr-o persoana mai buna si, uneori, chiar nu e cazul. Am inceput sa vorbesc lumii asa, repetat, repetat, sacadat, cu calm. Adica, de exemplu, am fost ieri la Anaf, un loc obisnuit din lumea asta mare din afara universului casei noastre unde as fi putut face o criza legitima de nervi. Functionari acri, zeflemitori, care nu ma bagau in seama, desi stateam in fata lor si care, atunci cind ma bagau in seama, se faceau ca nu inteleg ce vreau, desi era clar. Iar eu, in loc sa fac o criza ca la carte, in loc sa le fac reclamatii, sa vorbesc cu superiorii lor si cu presedintele tarii care apara dreptul de libera exprimare al tuturor (deci si al micutului meu “Story Studio”) eu am ramas calma. “Ce parere aveti daca”,”Dar ce spuneti despre posibilitatea de a… (va face treaba, in puii mei – dar nu, cenzura, calm, zen). “Ce trebuie sa fac? A, nu stiti, nici o problema haideti sa intrebam pe cineva care ar putea sti”, etc, etc.

Adica in loc sa-mi pierd rabdarea, eu aveam rabdare. I hate it. Serios.

Si asta numai din cauza copiilor (din cauza, nu datorita, da?). Si a unor episoade de genu’:

“Mama, apa, jos, da? Cind vocea ii e suava, iar capul aplecat angelic intr-o parte, catastrofa e pe masura.

“Nu-i nici o problema, o stergem”.

“Mama, apa, jos”.

“Bine, Ana, o sa vin sa vad. Daca vrei, ia mopul si sterge unde ai varsat apa”.

Ma asteptam la un tsunami in sufragerie, insa ajung la locul faptei si gasesc o cantitate neglijabila.

“Ana, uite stergem cu servetelul, nu mai aduce mopul”.

Ea pleaca dupa mop.

“Ana, e in regula, am sters deja. Nu ai varsat multa apa.”

“Ana, mo! Ana, mo” (striga de pe hol)

“Ana, e in regula, s-a rezolvat. Nu avem nevoie de mop”.

Apare cu mopul. Sterge. Il abandoneaza in mijlocul sufrageriei.

“Ana, du mopul la loc, te rog”.

“Ana, apa, mo, da?”

“Ana a sters apa, acum totul e in regula, iar Ana duce mopul la loc, da? Te rog!”.

Intr-un final, il duce.

In citeva minute va incepe un episod asemanator pe un alt subiect.

Sa nu credeti ca la 6 ani lucrurile stau prea diferit. Nu, pentru ca daca la 2 ani, atentia e in exces, pina la 6 ani, ea dispare cu totul.

“Mami, cit e casul?”

“9 si 12 min”.

Peste un minut.

“Mami, cit e ceasul?”

“Ti-am raspuns deja la aceasta intrebare, acum un minut, cind era 9 si 12 minute. Acum cit e?”

Tacere, isi vede de treaba, cu lego-ul lui.

“Daca vrei sa afli, va trebui sa calculezi”.

Tacere.

Peste un alt minut.

“Mami, cit este ceasul?”

“Tudor!”

Zimbeste. Ridica ochii inocenti spre mine.

“A, am uitat, trebuie sa calculez. Da’ cit era cind te-am intrebat si cite minute au trecut?”

I am losing it. Alzeimerul devine un scenariu foarte plauzibil. Mami va iubeste, mami va iubeste, mami va iubeste.

PS: V-am pacalit. M-am uitat din nou la reclama aia acum, in timp ce scriam, si am lacrimat si acum.

Cresc copii, povesti si visuri.

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *