Amintirile “nu pot” sunt ca mersul pe bicicleta, nu le uiti niciodata

Alaltaieri a fost o zi despre revelatii personale. Intr-un fel, ma asteptam sa se intimple ceva in cea mai lunga zi din an, o combinatie de luna plina (ciudata, cica se cheama strawberry moon) si un soare care nu mai voia sa plece acasa. Citisem pe fb tot felul de articole despre aceasta zi, dar tot nu m-au pregatit pentru ce aveam sa traiesc.

Alaltaieri a fost ziua in care m-am hotarit sa invat sa merg pe bicicleta. Cuuum, nu stiam sa merg pe bicicleta? Nu. Imi dadeam si eu seama cit e de penibil momentul asa ca, pentru istorie, si cine stie, pentru extraterestri (stiti, genul ala de filmulete de le mai trimite Nasa prin spatiu: “funny human on bicycle”- imi place sa fiu mereu pregatita cu ceva in arhiva) am rugat o prietena sa filmeze momentul. Iar pe Babic sa vina cu mine si sa tina saua, asa cum a  facut cu Tudor cind a invatat sa mearga fara rotite ajutatoare. La 5 ani, gen. 🙂

Apoi m-am urcat. Apoi am plecat. Stiam sa merg pe bicicleta. Nu-mi aminteam, in schimb, cind am invatat. Tot ce imi aminteam erau niste tentative esuate cu tata pe faleza. Incerca sa ma invete, eu cadeam tot timpul. Precauta, mereu pe partea cu iarba, aia dinspre mal, nu dinspre Dunare. Atit. Amintirile mele se opreau in acele esecuri. De unde am tras concluzia ca eu n-am invatat niciodata sa merg pe bicicleta. Nu-mi amintesc nici o secunda sa fi reusit. Asa ca mintea mea a hotarit ca eu nu stiu sa merg pe bicicleta. Iar ce e cel mai trist din lume e ca 30 de ani nici nu am incercat. Pentru ca, nu-i asa, eu nu stiam, eu nu puteam.

Si acum intrebarea logica si nu mai putin ingrijoratoare: oare cite lucruri de genu’ asta mai cred ca nu pot/ nu stiu?

Babicu’ a sugerat sa ma sui si la volanul unei masini. Si acum, pentru prima data in ultimii 10 ani de cind am carnetul (care a si expirat), chestia asta mi se pare realizabila.

Oare cite din astea mai am? Si oare cit timp mai am de gind sa pierd?

Descoperirea asta mi-a umplut ziua de bucurie. Eu stiu, eu pot, eu trebuie sa incerc mereu – asta a fost refrenul zilei. Apoi am mers cu totii la serbarea de final de gradinita.

Si toate intrebarile au disparut facind loc uneia singure, supreme: cind a crescut copilul asta?

Apoi, spre seara, am facut o combinata intre cele doua evenimente ale zilei. Si mai multe intrebari au iesit la iveala, pentru ca acum chiar nu mai e vorba in primul rind despre ce pot/ stiu eu sa fac, ci numai despre cum ii invat eu pe copiii astia doi sa creada in ei. Sa nu se opreasca in esec, ci sa-l imbratiseze, sa-l constientizeze, sa-l depaseasca. Sa-l calce pe cap si pe coada de fiecare data cind incearca. Si sa incerce, incerce, incerce.

Apoi, dupa atita efort pisihic si intelectual, am mai facut o combinata. Aperol spitz + coronita.

Why so serious? La urma urmei, eu stiu sa merg cu bicicleta. Yuhuuu!

PS: Am probleme cu directia (chiar si inainte de aperol), dar cine n-are in viata? 🙂

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *