Am vrut sa fiu zina buna a liliacului din Bucuresti, dar nu e de mine

In drumul de la gradi spre casa, in fata noastra un bunic cu un nepotel se opresc sub o tufa de liliac si smulg niste crengi.

“Stiti, daca le-ati fi lasat acolo, mai multa lume s-ar fi bucurat de ele”, fac eu pe desteapta, cetateneste, cum ar fi.

Bunicul se intoarce contrariat spre mine si incepe sa ma injure sub privirea opaca si liliachie a nepotului care tinea crengile si sub cea usor ingrijorata a lui Tudor. Ridic din umeri si trec mai departe, disputele si luptele corp la corp cu bunicii nu fac parte din scenariul drumurilor mele de la gradi spre casa.

La citeva zile dupa aceasta scena memorabila, una similara. De data asta eu ma duc la gradi, nu vin (variatia principala a drumurilor mele prin oras). Iar protagonisti sunt un el si o ea, in jur de 20 de ani, ce merg, mina in mina tot in fata mea. La un moment dat se opresc, soc si groaza, sub alt copac de liliac. El smulge.

De data asta nu-i mai abordez de la spate (ma gindesc ca poate asta a fost greseala prima data), ci ma opresc in rind cu ei. Din pacate, n-am avut timp si dispozitie sa mai lucrez la text, asa ca ma repet: “Stiti, daca le-ati fi lasat acolo, mai multa lume s-ar fi bucurat de ele”.

E clar, textu’ era problema, caci cei doi incep sa rida si sa ma trimita…Plec, auzind in urma mea cu ea il certa pe el, ca-i daduse numar par de crengi, ca la mort. Iar el incerca sa o convinga ca nu-i ca la mort, ca, desi sunt numai doua crengi, pe ele sunt mai multe buchete de flori, cinci, deci nu e ca la morti, e ca la vii.

N-am reusit sa salvez nici un buchet, deci nu sunt zina liliacului. Stiu, va dezamagesc.

Ce nu stiu e ce naibilor sa fac in situatii din astea in care fie ca zic ceva, fie ca nu, tot aiurea ma simt.

Cresc copii, povesti si visuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *