Nu sunt o persoana prea sensibila de felul meu, cei care ma cunosc stiu despre ce vorbesc. Se intimpla insa ca, de cind il am pe Ozzy, sa nu mai suport sa aflu intimplari triste, tragice cu copii. Nu mai pot sa ma uit la stiri cu copii chinuiti, abandonati, maltratati, accidentati. Nu mai pot sa ma uit la filme cu copii bolnavi. Nu mai pot sa citesc cazuri reale. E un sistem de aparare fata de prima reactie a mintii mele care afla astfel de lucruri: “Daca mi se intimpla mie asta?”. Ma uit la pustiul meu, il string in brate si alung orice gind rau, pentru ca nu e o solutie sa traiesti in panica.
La rugamintea unei prietene, fac o exceptie si public acest link catre povestea trista a unui copil care poate fi ajutat de catre voi.
Multumesc, Joe! Multumesc tuturor care sunt receptivi la acest strigat de ajutor!
Pentru nimic. Sper din tot sufletul sa reusiti!