O luna si jumatate

Pe 5 mai, Ozzy a facut o luna. Numai ca noi eram prea ocupati ca sa mai marcam acest eveniment si online. Ma tot gindeam la ce ar trebui sa contina postul asta aniversar pe linga un minibilant al noii vieti. Si raspunsul e …sinceritate.

Asadar:

-  nu-mi vine sa cred cum a putut sa zboare timpul asta. Poate sa sune a cliseu pina la Luna si inapoi, dar asta e adevarul: cu un copil timpul trece altfel. Ziua si noaptea se impart altfel, ritmul vietii e altul, mult mai firesc si mai placut.

- primele 2 saptamini au trecut usor, am fost inca sub efectul adrenalinei evenimentului. Poate si din cauza asta am mers pe instinct in tot ceea ce-l privea pe Ozzy. Eram atit de emotionata de existenta acestui omulet in viata mea incit nu retineam nici o informatie din nici o carte. Asa ca am renuntat repede la documentare si am trecut la experimentare. Asa se explica si de ce saracutu’ Ozzy a facut prima baie intr-o apa de 31 de grade, cu vreo 6 mai putin decit ar fi trebuit. Nu ma intrebati de unde am scos cifra asta, Babicu’ chiar s-a chinuit sa-i potriveasca apa. Mai tirziu ne-am dat seama cit a fost de gresit si nu dupa cit a urlat Ozzy ci pentru ca ne-am amintit ca in Austria, temperatura din piscina de afara era de vreo 33 de grade.

- saptamina 3. Incep sa ma intreb serios ce anume m-a facut pe mine sa cred ca pot creste un copil. Ca e momentul sa am unul. Ca o sa ma descurc. Ca sunt potrivita sa fiu mama. E saptamina cind saream ca arsa cind il auzeam plingind, imi era frica de asta. In sufletul meu imi doream sa doarma cit mai mult, pentru ca imi era teama ca odata ce a inceput sa plinga n-o sa se mai opreasca indiferent de ce i-as face.

- saptamina 4. Intrebarile de mai sus ramin fara raspunsuri, dar nu mai am timp sa ma gindesc la ele. Intru pe deplin in rol, asta e buna, rea trebuie sa-mi asum ca de acum sint mama. Si nu mai e cale de intors. Asa ca apucam taurul de cooarne si pe Ozzy de vesta! Copilul plinge – vedem ce si cum facem. Fara teama. La urma urmei, conform expertilor, tot trebuie lasat sa oracaie vreo 2 ore pe zi.

Ei, si pentru ca am intirziat cu postul asta, sa va zic si din saptamina 5. Am inceput sa fim mindri de odrasla noastra care a luat deja un kilogram, a crescut 6 centimentri, zimbeste, doarme, isi tine singur capul, nu mai plinge la masajul zilnic, incepe sa gingureasca, etc. Nero tresare si devine atent la orice plins de copil aude – la televizor, in vecini, peste tot. Toata lumea e pe pozitii.

Si saptamina 6. Viata e frumoasa. Ne cunoastem din ce in ce mai bine: noi stim cind si cit doarme el, ce vrea cind plinge, in functie de plins. Avem un program cit de cit. El ne recunoaste vocile si fetele, raspunde, interactioneaza cu noi. Si, foarte important, am inceput sa calatorim impreuna.

Una peste alta, am facut tot ce NU ar fi trebuit sa facem conform normelor traditionale de crestere a copiilor:

- l-am luat in pat cu noi (“Vai, dar nu va e teama sa nu-l striviti?”, “Nu, ca noi dormim, nu dansam in pat!”)

- l-am hranit de cite ori a vrut el si cit a vrut el (Nu la 2 ore, nu in reprize de cite 20 de min. Ce-i cu stesul asta, sintem la maraton aici sa ne cronometram tot timpul?)

- l-am luat/tinut in brate de fiecare data cind a plins. (Asta nu inseamna ca a si tacut de fiecare data, dar c epoate fi mai frustant decit sa plingi si sa nu te bage nimeni in seama?)

- l-am crescut de la bun inceput alaturi de Nero (catelul nu a parasit nici o secunda domeniul Cirstea-Popov, ba mai mult a dormit in pat cu Ozzy. La picioare, e adevarat.)

- l-am scos afara dupa prima saptamina si in Vama la o luna jumate (Nu, Neptun-Olimp-Mamaia nu sunt locatii mai potrivite pentru un copil mic!)

- l-am purtat in sling (Nu, nu e prea mic pentru pozitia asta si nici nu i se strimba coloana asa cum m-au avertizat nu stiu cite persoane)

- am decis sa fim relaxati. In general si in ceea ce-l priveste pe micut. Nu de alta, dar agitatia se transmite si n-am vrea un copil crizat!

Share on Facebook