Nasterea (partea 2): “Impingeti, doamna!”

Imediat dupa consultul de la Urgenta, m-am schimbat in camasa de noapte, mi-au facut o ecografie si…mi-au cerut buletinul. Pe care nu il aveam, ca am plecat in graba. Luasem bagajul, mai putin actele mele, dosarul cu analize si telefonul. “Elementar, Joe!”.

“Doamna, cum puteti sa umblati fara buletin la dumnavoastra?”, m-a certat o asistenta de la Urgenta.

“L-am uitat acasa”, am scincit eu intre doua contractii.

“Il trecem pe necunoscut, sa stiti! Si protocolul spune sa chemam politia!”. A cazut cerul pe mine, eu nici zdravana nu prea pot sa comunic cu politia romana, dapai in travaliu.

“Il aduce cineva repede, sa stiti!”, am mai zis eu in timp ce ma duceau “sus”, adica in sala de nasteri a Spitalului Universitar unde, trai neneaca, am fost singura si am putut sa urlu in voie sub privirile binevoitoare ale doctorului si ale moasei. Lucrurile au inceput sa se precipite sau asa mi se parea mie din cauza contractiilor care erau chiar dureroase acum. Amintirile din aceste momente sunt cam invalmasite, asa ca nici macar n-o sa incerc sa le redau in ordine cronologica. Stiu doar ca oamenii astia doi stateau linga mine tot timpul si fie il monitorizau pe Ozzy, fie ma controlau pe mine. Si asteptau.

La un moment dat, moasa m-a pus sa-mi notez frecventa contractiilor care au fost in sfirsit regulate cind au ajuns sa fie la 3 minute. Pina atunci nici contractiile nu semanau intre ele (unele erau lungi, de un minut, doua, altele semi-contractii de citeva secunde), nici intervalul dintre ele nu era constant. Daca aveam in fata planseta aia de la cursul de Lamaze cu etapele travaliului o mincam toata. Imi notam constiincioasa minutele la care incepeau contractiile in telefonul Popovicii, in sectiunea mesaje. La un moment dat am iesit pe hol si am mai stat un pic cu Babicu’ si l-am pus sa-mi aduca un pix. Insa pina cind s-a dus el la masina si s-a intors eu trecusem deja la capitolul “impins”.

Contractiile erau acum chiar dureroase, iar eu am avut un moment de slabiciune in care m-am autoacuzat pentru ideile mele cu nasterea naturala. Doctorul a zimbit binevoitor cu privirea aia de “ti-am spus eu”. Dupa asta, m-am rezumat doar la ragetele mele de magar indurerat. Acuma, ce sa zic, durerile au fost destul de mari, dar nu insuportabile. Se aseamana foarte mult cu cele pe care le aveam la Red Man, dar care ma faceau sa iau 3 pastile la primele 3 minute numai sa scap de ele. Partea buna e ca in travaliu mai ai si pauze sa-ti mai tragi sufletul, partea proasta e ca inevitabil contractia revine si n-ai ce sa-i faci sa treaca. Odata ajunsa in punctul ala, trebuie sa impingi. Iar la capitolul asta am fost naroada rau. Cei doi ma tot incurajau, ma luau cu gluma, cu seriosul, eu incepeam sa imping, dar pe la jumatate mi se facea cam frica de durere si dadeam impinsul pe tipat. Stiu, e penibil ca intr-o nastere naturala sa ti se faca frica tocmai de impins, dar asa am facut. Intr-un final, mi-au facut perfuzie cu oxitocina si dupa inca doua contractii, Ozzy a reusit sa iasa. Nu prea pot sa descriu sentimentul pe care l-am avut cind l-am vazut si cind l-am simtit  pe  burta…

Tot ce v-am povestit aici a durat 4 ore, de la 11.00 pina la 14.07. Nu-i chiar asa rau, nu? Mai ales ca imediat dupa expulzie, toata durerea a disparut brusc. Si apoi chiar amintirea durerii, pentru ca daca de o infectie la masea de acum citiva ani pot sa ma pling si acum cu aceeasi intensitate, despre durerile nasterii pot sa va spun doar ca au fost suportabile.  Si ca toata experienta a fost una pozitiva. Totul s-a terminat cu o cusatura in punct romanesc traditional care ar face-o pe Udrea sa paleasca de invidie cu gentutele ei maramuresene cu tot!

Multumesc dr Gheorghe Gica si moasei Marcela pentru intelegere si rabdare!

PS: Ca tot suntem la capitolul asta, daca mai aud pe cineva injurind clasic “du-te in p..da ma-tii” il string eu cu miinile mele de git. Nimeni n-ar mai trebui sa se intoarca de acolo de unde a iesit totusi cu atita efort.

(va urma)

3 people like this post.

Unlike

Share on Facebook