De Craciunul asta am descoperit ceva de neimaginat pina acum: ca pot fi pe locul 2. Da, recunosc, am fost unul dintre cei mai alintati copii din citi au existat. Intotdeauna mi-a placut sa fiu in centrul atentiei si am facut tot posibilul sa se intimple asta. Universul trebuia ghidat sa se invirta in jurul meu. Cu grija, cu umor, cu discretie, cu brutalitate, metoda nu a contat niciodata. Eram dispusa sa fac tot ce e necesar pentru a-i acapara pe cei din jur. Discutiile incepeau cu eu, dramele celorlalti aveau ca raspuns solutiile mele, iar glumele mele, analogiile si in general, tot ce ziceam eu merita ascultat. Sincera sa fiu, niciodata nu prea mi-a iesit treaba cu pusul in locul altuia. Chiar daca mi-am parasit costumul imperial pentru a incerca o alta piele, pe dinauntru ramineam tot EU.
Pina acum. Cind pe filiera a aparut micuta creatura numita Ozzy.
Incet, incet, oamenii din jurul meu si-au schimbat perceptia lor asupra mea. Am simtit asta in tot, in cum se purtau cu mine, in cum imi vorbeau, in cum ma priveau. La inceput m-a enervat ingrozitor, EU eram aceeasi. Ce era asa greu de priceput? De ce faceau atita caz ca urma sa am un copil? Ce poate fi mai firesc decit asta? Dupa 6 luni am aflat: mai firesc e sa trec eu pe locul 2. Asta ma irita pe mine, de fapt. Asa ca, in timpul celor citeva zile de Craciun petrecute acasa am luat o decizie: sa ma retrag din lumina propriilor mele reflectoare si sa-l las in locul meu pe Ozzy. La urma urmei, ce se naste din pisica soareci maninca.
nu vreau sa te sperii, dar daca acum simti ca ai trecut pe locul doi si ca il lasi pe ozzy in lumina reflectoarelor, stai sa vezi cum e dupa ce ozzy ia prima gura de aer. va ocupa intregul podium, si, culmea, cel mai probabil te vei bucura de asta. se spune insa ca depresia postnatala in unele cazuri este datorata faptului ca dupa 9 luni in care mama e in centrul atentiei ea devine brusc personaj secundar si atentia tuturor este indreptata spre copil.
comentariul asta vine de la o alta persoana care sufera de sindromul “eu pe primul loc” si cu toate astea nu am suferit de depresii postnatale. minunea de copil mi-a intiparit un mare zambet pe fata si in plus m-am bucurat sincer ca atentia excesiva a oamenilor a disparut si ca nimeni nu a mai vrut sa imi puna mana pe burta!
Ar fi tipic pentru mine sa fac depresia post natala in timpul sarcinii!
))
Dar sa nu spunem “hop” pina nu sarim! Da, ma, Panait, ai dreptate. la o adica nu ma supara treaba, doar mi se parea de …neconceput. La inceput. Acum, nu!