Dusa…la Dublin!

Diseara plec la Dublin. Si o sa ma plimb pe stradutele pe unde se plimba Oscar Wilde si o sa-i vizitez casa de la nr 1 din Merrion Square si o sa ma uit la statuia lui si o sa ma distrez foarte tare. In liceu, am trait o depresei de o saptamina cind am aflat ca Oscar Wilde era homosexual si ca, mai mult, ca l-a deturnat si pe Andre Gide (un alt preferat de al meu de la acea vreme).

Bine, eu eram cu atit mai penibila cu cit amindoi erau oale si ulcele de demult si chiar nu datorau nimic fanelor. Dar am mai observat eu ca unele domnite se mai oftica atunci cind afla ca actorul sau cintaretul preferat e gay. De parca ar fi fost vreo diferenta daca n-ar fi fost…Sa fim seriosi! 🙂

Am fost la fost la cabana unui motan. Motanul Mircea. Am ajuns vineri noaptea, dupa patru kilometri de mers prin zapada, gheata parsiva si noapte. Am traversat un fir de apa, m-am udat si am inghetat rau. Aveam turturi pe burta si toata pielea zbircita de frig. Am ajuns la cabana cu chiu cu vai, dupa ce imi pierdusem si rabdarea si citeva grade bune din temperatura corpului. Urechilor, nu imi mai saltati, faceti curent in pavilioane!!!!

Am ajuns si cabanierul nici nu a catadacsit sa iasa din singura camera din cabana unde era facut focul. Pur si simplu, nu l-a interesat nimic. Noroc cu prietenii mei, care au ocupat o alta camera, au bagat lemne in soba si s-au apucat sa faca mincare. M-am invelit cu un prosop si o patura si am inceput sa ma gindesc la incalzirea globala. Pina au terminat de facut ciorba, m-am dezghetat, dar nu m-am incalzit. Nu stiu cind am adormit, dar cu siguranta as fi observat daca Mircea ar fi intrat in camera sa ne salute…

A doua zi, in timp ce prietenii cu care am venit isi beau cafeaua, observ ca in dulapul cu mincare ceva nu era in regula. Cutia cu icre era pe jumatate golita, iar pe resturi am observat o fina urma de gheara in forma de M. Ospitalitatea inexistenta se transformase in sfidare. Un catel n-ar fi facut niciodata asta….Situatia m-a intristat un pic, dar m-am fortat sa uit repede totul sa nu-mi stric week-endul. Mai ales ca stapinii mei se distrau ceva. Am pornit cu totii intr-o mica excursie catre locul unde ne lasasem masina ca sa luam carnea (iupiiiii!) de gratar. Drumul merita tot efortul pentru ca, daca nu o sa fim luati ostatici de Mircea, cabanierul malefic care va minca tot si apoi, pe rind, pe fiecare dintre noi, o sa avem un ospat pe cinste. Si unde e un ospat cu oameni veseli si un singur catel pentru toti, ghici cine se scoate! Am pornit voios pe acelasi drum pe care-l facusem si cu o zi inainte. Ce peisaj, cite mirosuri, cita libertate de exprimare!!! Am topait tot drumul dus, intors nestiind ca la cabana avea sa ma astepte o alta surpriza neplacuta care, nu avea nici o legatura sau, dimpotriva, avea toate legaturile cu cabanierul.

Cum veneam noi bucurosi pe poteca, la citiva metri de cabana observa o silueta suspecta. Din departare parea un lup, de la apropiere…tot un lup. Dadea din coada la stapinii mei, rinjea rautacios la mine si era prieten cu prietenul lui Mircea care ajunsese si el la cabana intre timp. Rinjea, eu dadeam din coada, el rinjea, eu dadeam din coada… Incerc mereu sa fac primul pas atunci cind intilnesc pe cineva necunoscut, dar individul asta isi dorea ca eu sa nu fiu acolo. De fiecare data cind avea intentia sa arate chestia asta, prietenul lui Mircea intervenea si-l striga “Caraimane!!!!” As fi putut sa fiu cinic cu el, sa fac glume de genul…”ce cauta Caraimain in Muntii Iezer?” sau si mai rau…”hei, singurel?”, dar m–am abtinut. Stapinii au stateau in jurul focului care perpelea carnea ce ar fi fost buna si cruda din punctul meu de vedere, iar eu am stat pe linga ei. Era clar ca acest Caraiman era mina dreapta a lui Mircea care, culmea tupeului, ii impusese si interdictia de a intra in cabana. Paradoxal, felul lui Mircea de a se purta ma facea ma simt bine: pot sa ma plimb nestingherit prin cabana, sa fac ce vreau eu mai putin sa-l vad la fata. Dar nu de asta venisem eu la cabana Cuca. Friptura a fost delicioasa, iar oasele de vis. Nu-i de mirare ca la putin timp dupa ce am mincat m-a cuprins un somn dulce sforaitor. In camera era cald, stapinii rideau, felinarele ardeau, lemnele in soba trosneau iar asternuturile lincezeau de atitea mirosuri necunoscute. Am adormit fericit, intii singur in tot patul, apoi profund, lipit de cei doi stapini ai mei.

Duminica dimineata m-a trezit primul. Pentru ca nu bausem deloc alcool, bausem mai putin de cit oricare dintre ei. Gata cu week-end-ul, gata cu Mircea si Caraiman. Haideti acasa! I-am trezit pe rind pe toti, mai putin pe cei doi care dormeau in paturile suprapuse si la care nu puteam ajunge. Si-au baut cafeau incet, au facut poze, apoi am mincat prinzul impreuna. Resturile i le-au pastrat lui Caraiman. S-au pregatit de drum, si-au facut bagajul, prea incet, dupa parerea mea. I-am lasat lui Mircea mincarea mea pe care nu am mincat-o, pentru ca eu in excursii maninc cu stapinii. Am vrut sa-l avertizez pe prietenul lui Mircea sa-i lase cabanierului apa la discretie pentru ca boabele mele sunt sarate, dar m-am abtinut. Daca i s-o usca gura sa dezghete apa cu gheara lui fina….

Am plecat, fara sa ne luam ramas bun de la Mircea. Nu am fost nici pe departe atit de uimit pe cit am fost sa vad ca domnul Caraiman venea cu noi. Primul gind a fost ca l-a trimis cabanierul, sa ne spioneze, sa ne faca drumul mai greu, sa ne pacaleasca, sa ne rataceasca…Dar ziua era atit de frumoasa, incit foarte curind am uitat toate aceste ginduri. Caraiman mergea in fata noastra, se gudura si pentru prima data m–am uitat la el. Era dragut, bine facut, bine proportionat. La fiecare miscare, muschii i se zbateau armonios sub blana deasa si sura. Stia drumul, stia in fiecare secunda unde sa calce, stia cind gheata tine si ocolea fara ezitare o pojghita prea subtire. Mirosea exact locurile strategice, si le marca in cel mai masculin mod posibil. Se vedea ca este un adevarat barbat care se simte bine in teritoriul sau. Eu il urmam si incercam sa ma simt la fel de confortabil. Si la un moment dat, nu m-am mai putut abtine. L-am mirosit sub coada pe insusi stapinul muntelui si i-am arat afectiunea mea in cel mai vadit mod cu putinta. Caraiman a innebunit instant si s-a repezit in beregata mea. Din vinovatie, orgoliu si instinct am facut la fel. Intr-o secunda, eram acea contopire de corpuri pe care la catei o vezi din violenta, iar la oameni din pasiune. Ne-au despartit stapinii, iar noi ne-am continuat drumul sub supravegherea lor, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Bineinteles, ca toata lumea stia ca totul pornise de la mine…

In masina, pe drumul spre casa, am fost mai mult tacut. Miine e luni si o sa ma intilnesc cu prietenii mei, Mosul si cu Dixie, si o sa le povestesc totul, asa cum se intimpla mereu cind ma intorc dintr-o excursie: <em>”Frate Dixie, Mosule, am fost in week-end la o cabana tinuta de un motan, Mircea. Un incompetent. M-a enervat din primul moment, cind ajungind inghetat bocna si asta nu facuse focul. Motan chitros! I-am zis ca nu mai pupa nici un ban de cazare. A incercat sa-mi cistige bunavointa prin servitorul lui, unul, Caraiman, care mi-a adus platouri cu oase la pat in fiecare dimineata. Mi-a fost mila de el, era un biet catel pripasit pe la cabana. L-am intrebat de ce il cheama Caraiman in Muntii Iezer si pentru ca l-am vazut atit de fisticit, i-am lasat la sfirsit toata mincarea mea………”

Cresc copii, povesti si visuri.

Comments 5

  1. Asteptam poze si comentarii de la Dublin:)

  2. Maro says:

    Vere, tu te plimbi si pe mine ma lasi acasa! Si te ma si marai ca nu ti-a placut. Nu mai vorbesc cu tine cand ne-om mai vedea la Galati. Esti o matza!

  3. joe says:

    Viata de catel nu e mereu dreapta! 🙂

  4. Sabau Ioana says:

    Vrem neaparat peisaje impresionante de la Doublin si relatari despre peripetii…:)

  5. joe says:

    Am pus citeva in urmatorul post, “Last call for generatia ’78”. Dar daca e cerere de mai mult, ma concentrez negresit! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *